"Pentru deţinuţii politici din Aiud, anul 1950 a însemnat poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei temniţe"

Pentru deţinuţii politici din Aiud, anul 1950 a însemnat poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei temniţe. Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, câte 8 în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, aşa fel să nu mai rămână nici o palmă de loc neocupată.

Din când în când, politicii din două-trei celule erau scoşi la plimbare în curte, păstrând o anumită distanţă între ei pentru a nu lua legătura unii cu alţii. De o parte şi de alta a intrării în Celular, erau două table asemănătoare celor de la şcoală, unde se scria zilnic efectivul de pe etaje. Când gardienii au observat că noi urmăream totalul, tablele au dispărut.

În acea perioadă, Aiudul se afla în plin regim de exterminare. La ora 19.00, când se schimbau gardienii, paznicul Pavel, şeful secţiei parter, îşi striga colegii, luând de la aceştia o anumită situaţie.

Etajul III:

- Maier, câţi ai astăzi?

- Doi!

Cu o voce mai înceată, ca pentru el, Pavel spunea:

- Puţin Maier!

Etajul II:

- Man, câţi?

- Unu!

- Prea puţin!

Etajul I:

- Vasile Marcu, tu câţi ai?

- Trei!

Aici, nu mai erau comentarii. La rândul său, Marcu întreba de fiecare dată:

- Da' tu, băi Pavele, câţi ai?

Şi Pavel făcea adunarea cu voce tare, incluzându-i şi pe ai lui:

- Doi şi cu unul - trei şi cu trei - şase, şi cu unul - şapte! Şapte, bă!

Ascultam toţi acest raport şi eu, nou-venit, nu ştiam despre ce este vorba însă cineva, care avea ceva vechime în Aiud, ne-a dezlegat taina:

- Fraţilor, asta înseamnă că astăzi au murit 7 inşi din Celular!

Aşezându-se în genunchi, a făcut cruce, a zis "Dumnezeu să-i ierte!" şi "Tatăl nostru", după care s-a rugat pentru cei dispăruţi în ziua aceea.

Cele auzite după raportul gardienilor din acea seară mi-au fost confirmate mai târziu. Din celula unde stăteam, pe partea sudică a aripii lungi a Celularului, se putea vedea în stradă, până dincolo de zid, dar mai ales pe podul care traversa pârâul Aiudel. Din umbra care domnea în celulele noastre, deseori puteam vedea cum erau transportate sicriele cu deţinuţii decedaţi, pe nişte cărucioare. De fiecare dată, din dreapta sau din stânga noastră se auzea un pumn puternic în zid, ceea ce era semn că se întâmplă ceva deosebit iar noi trebuia să privim din colţul geamului. Aşa am văzut întâi un căruţ cu două sicrie, un al doilea tot cu două şi ultimul cu trei sicrie. Era exact numărul care, cu puţin timp în urmă, fusese comunicat lui Pavel de către gardienii etajelor din Celular: şapte morţi.

*

Deseori, când gardienii erau deja la parter pentru a ieşi din schimb, lipsea paznicul de la etajul I, Vasile Marcu. Dacă Pavel insista să coboare, acesta, doar în cămaşă şi transpirat, sprijinindu-se de balustrada punţii, striga:

- Stai, măi, Pavele, că încă nu m-am săturat de bătut!!!

Fragment din cartea Aiud insangerat - Grigore Cazara