Fii sincer nu ipocrit! Nu-ti adapta discursul dupa ce vor sa auda altii!

De ceva vreme mă doare foarte mult când îi simt pe oameni că spun altceva decât gândesc, că vorbele  lor nu au acoperire în fapte. Într-un fel ne comportăm acasă, în altfel cu cei din familie, altfel la şcoală şi servici, şi altfel pe stradă.

Mă doare când îi văd pe oameni că mint, că încearcă să vorbească oficial şi rece doar pentru a da impresia seriozităţii şi inteligenţei, în loc să fie sinceri şi cu o atitudine mai smerită.

Un om ipocrit este o persoană care se arată altfel de cum este; un om prefăcut, fățarnic. Cei care adoptă această atitudine încearcă să ascundă ceva, de obicei patimile şi urâciunea din suflet. Ipocrizia este de fapt minciuna transpusă în comportamentul uman.

Lumea în care trăim ne impune să adoptăm o conduită diferită în societate faţă de cea pe care o avem acasă, şi nu e nimic rău în asta, ba dimpotrivă, ne obligă să ne comportăm mai cuviincios, şi să ne reţinem gesturile urâte, să ne auto-cenzurăm. Simplu fapt că în fiecare zi ieşim din casă intrând în contact cu alţi oameni ne obligă să ne îmbrăcăm altfel, să vorbim altfel, să ne comportăm altfel şi să ne adaptăm în aşa fel încât să nu deranjăm pe nimeni.

Încă de la serbările de la grădiniţă şi terminând cu susţinerea examenelor de la facultate noi oamenii sunt puşi în situaţia de vorbi în faţa unui auditoriu. Din cauza faptului că stăm mult cu ochii în televizor, primul gest reflex al nostru, atunci când suntem înaintea unui public, este să adoptăm un discurs oficial, care dă cât mai puţine detalii şi bate câmpii pe ceea ce nu ne reprezintă. E tipul de discurs al politicienilor care nu spun prea multe, nu atârnâ nici într-o parte nici în alta, pentru ca la nevoie să poată schimba macazul uşor, fără să fie acuzaţi de minciună.

De frica presei, care la orice detaliu dezvăluit face din ţânţar armăsar, oamenii publici au adoptat un discurs foarte rece, cu mulţi termeni tehnici şi cu detalii cât mai puţine. Noi, oamenii de rând, fără să vrem, le copiem comportamentul şi ne trezim că vorbim la fel ca ei atunci când dăm un interviu pentru un post de muncă, când interacţionăm cu instituţiile statului, când vorbim cu cineva străin, etc.

Avem impresia de multe ori că un discurs de tip „oficial” ne va ajuta mai mult decât o discuţie normală, sinceră. Există o teamă printre noi: „mâine mă întâlnesc cu domnul ”cutare”, zi-mi ce-i bine să zic şi ce să nu zic!?.” Dragilor, când te întâlneşti cu iubita sau cu iubitul nu-ţi pregăteşti niciun discurs de acasă pentru că iubirea dintre voi este sinceră, şi nu ţi-e teamă că vei spune ceva greşit. Inima ta plină de dragoste are aşa de multe de zis şi de arătat încât aşteaptă doar momentul întâlnirii cu persoana cea dragă.

Unii din noi au şi o teamă de a intra în vorbă cu străinii, sau evită anumite întâlniri tocmai din acest motiv: „ce să vorbesc eu cu astă? Ce subiecte avem noi în comun?”. După principiul „fiecare cu treaba lui” evităm elegant întâlnirea şi mergem mai departe.

Haideţi să vă spun câteva cuvinte din experienţa mea. Am cunoscut mii de oameni până acum, şi au fost foarte multe momentele când ar fi trebuit să adopt un discurs oficial, dar n-am făcut-o.

Eu sunt un om sincer, nu prea pot minţi, iar sinceritatea, deşi este o calitate, totuşi uneori m-a făcut să păcătuiesc regretabil, spunând cuvinte pe care n-ar fi trebuit.

Totuşi, de cele mai multe ori m-a ajutat această atitudine. Am încercat să spun ce gândesc fără să jignesc, şi să nu mă ascund după cuvinte. Chiar şi în întâlnirile aşa zis oficiale, cu persoane sus-puse de care depindea oarecum soarta mea la acel moment, am încercat să fiu sincer şi să nu mă arăt altcineva decât sunt.

Am câştigat foarte mulţi prieteni fiind sincer, dar uneori am şi deranjat.

Nu regret nicio clipă că am spus ceea ce gândesc, şi am luat atitudine la ceea ce se întâmpla în jurul meu, fără să fiu ipocrit şi mincinos. Nu pot să-i spun unui om că-l iubesc dacă eu nu-l iubesc. Nu pot să stau într-un sistem dacă nu cred în principiile lui. Se întâmplă adesea, pentru beneficii materiale, să fim constrânși să tacem sau chiar să minţim, doar de frica de a le pierde.

Fiind sincer uneori poţi cădea în păcatul judecării aproapelui sau al neiertării, şi astfel transformăm mărturisirea adevărului în prilej de a face păcatul şi iar nu e bine.

Discursul demagogic, specific oamenilor politici, care promit multe dar una zic şi alta fac, este blamat de Mântuitorul Hristos în Evanghelie care spune: „Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” Va să zică să nu lăsăm loc la interpretări, ci se fim cât mai sinceri şi mai bine înţeleşi în ceea ce spunem.

Discursul Mântuitorului Hristos din Evanghelia după Ioan, capitolele 14, 15, 16 şi 17 este foarte direct şi la obiect, în care spune tuturor că El este Dumnezeu, Fiul cel din Treime, fără să mai lase loc la fel de fel de calcule scripturistice. Erau unii care încă nu credeau că El este Mesia cel mult aşteptat. Pentru toţi aceştia Hristos le spune în faţă:

„Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Tatăl, adică Dumnezeu în care ei tot se băteau cu pumnul în piept că aveau credinţă.)

Dragilor, de-alungul vieţii sunt aşa de multe momente în care ni se impune să vorbim oficial, dar nu uitaţi că discursul vostru se adresează unor oameni, nu unor statui, şi acei oameni, indiferent ce funcţie au, vor aprecia la voi sinceritatea şi adevărul. Chiar şi cel mai mare mincinos recunoaşte adevărul în celălalt om, după privire, după voce, comportament, după chipul feţei. Există în oamenii păcătoşi o nostalgie fantastică pentru o viaţă curată, fără de păcat. Astfel senatorii şi deputaţii noştri, deşi învăţăţi aşa de mult cu discursurile demagogice, au apreciat foarte mult sinceritatea regelui Mihai în discursul pe care l-a avut în faţa adunării celor două camere ale Parlamentului. Câţi politicieni au pronunţat numele lui Dumnezeu de la amvonul Parlamentului?

Indiferent unde aţi fi şi indiferent de discursul celorlalţi oameni nu uitaţi că orice persoană de pe acest pământ, din Africa de Sud şi până la Polul Nord, apreciază Adevărul, pentru că Duhul Adevărului este în ei de la naştere. Duhul Sfânt numit de Hristos şi Duhul Adevărului dă viaţă persoanei umane încă de la îngemănarea spermatozoidului cu ovulul şi rămâne în om până în a 40-a zi de la moarte. Toţi suntem „programaţi” prin iubire de Dumnezeu să recunoaşteam adevărul.

O vorbă dulce şi sinceră face mai mult decât mii de cuvinte oficiale şi grandomane.

Orice aţi ajunge, avocaţi, medici, şoferi, instalatori, preoţi, călugări, ierarhi, profesori, casieri, etc. fiţi sinceri în ceea ce spuneţi şi nu ipocriţi. Nu ascundeţi adevărul dar nici nu jigniţi. Am 28 de ani şi uitându-mă în urmă îmi dau seama că am câştigat enorm fiind sincer.

Fiţi sinceri când vi se cere o părere, nu vă adaptaţi discursul în funcţie de ceea ce vor să audă ceilalţi de la voi, ci adapataţi-l după ceea vrea să spună inima voastră, dar cu delicatețe.

Suntem tineri, aveam mult entuziasm, oamenii de vârsta a doua şi a treia nu mai au curaj să spună lucrurilor pe nume, experienţa vieţii a băgat frica în ei. Dacă tinerii n-ar fi murit în Piaţa Universităţii în decembrie 1989, astăzi România ar fi fost la fel ca și acum 50 de ani. Sfântul Ştefan este primul mucenic al Bisericii, un tânăr care a avut curaj să-l mărturisească pe Hristos-Adevărul înaintea multora care se temeau.

Spuneţi adevărul şi nu vorbiţi cu perdea, dar fiţi pregătiţi să şi suportaţi consecinţele acestei fapte, aşa cum Hristos a suferit moartea pe Cruce din cauza celor care, culmea, îl acuzau că nu este Dumnezeu.

Dacă ne mânjim pe mâini doar că să ne luăm şi noi partea, copiii noştri vor ajunge să traiască într-o lume mizerabilă şi egoistă la extrem.

Cine mărturiseşte adevărul în tot ceea ce face îl mărturiseşte pe Hristos, căci zice:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”

Claudiu, in Ortodoxia Tinerilor