Parintele Arsenie Boca despre cum aprinde Dumnezeu candela si lumineaza toata viata noastra

Cand cineva se ‘incumeta’ sa se lase in conducerea Providentei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adica sa-si depaseasca constient conditia sa umana – sub actiunea Harului de sus, bineinteles -, poate vedea inca de aici arvuna desavarsirii sale, intr-un sentiment de liberare, ca o inviere din morti. Timpul, cauzalitatea, lumea, viata si toate vamile cunoasterii, pline de chinul contrazicerilor, raman la pamant, ca o gaoace de ou cand iese din ea un pui viu, sau cand iese dintr-o omida paroasa – trecuta aparent prin moartea unei crisalide -, iese si zboara un fluture, in culorile curcubelui. Asa suntem si noi in conditiile vietii acesteia, o candela cu untdelemn si fitil, dar inca neaprinsa. 

Cand ajungem la cunostinta a ceea ce suntem de fapt, ca avem o inrudire cu Dumnezeu, ca locuieste chiar in structura noastra spirituala, ca suntem in pragul liberei alegeri a unei conceptii de viata de care sa ne tinem chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra cu conceptia crestina despre lume si viata. 

Obisnuit conceptia crestina nu prea e dusa, nici chiar de credinciosi si nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, pana la finalitatea sa, – mai pastrand si pentru egoism o buna parte de ‘viata’. Cu alte cuvinte sunt putine exemplarele omenesti care isi ‘risca’ toata viata lor pentru Dumnezeu, pentru cauza lui Dumnezeu in lume. Aceasta dovedeste numai slabirea omului – prin boala egoismului – nicidecum slabirea crestinismului in sine, ca valoare sau ca lumina a vietii.

Parintele Arsenie Boca - “Cararea Imparatiei“