DEMNITATEA UNOR ALTFEL DE MAME

Căpșorul mic se odihnește liniștit lângă pieptul mamei. Respirația ritmică trădează un somn profund și odihnitor, în undele căruia micul poznaș de 4 anișori se afundase deja, alături de fratele lui un picuț mai mare. Din camera alăturată, cele două surori mai mari încă se mai aud vorbind în șoaptă despre cine știe ce probleme de fete mari și pline de responsabilități. În pântecele mamei, o ființă nouă palpită timid, cu mișcări aproape evlavioase, parcă neîndrăznind să tulbure pacea într-un târziu atinsă, după o zi plină în care viața a fost trăită și cucerită fărâmă cu fărâmă, cu bune și rele, cu bucurii și tensiuni, cu șoapte de alint, dar și cu vorbe tăioase menite să ordoneze micul trib, astfel încât membrii lui să crească, așa cum frumos spunea demult bunica tinerei mame, „oameni demni societății”…

Privirea mamei alunecă în tăcerea deplină pe geamul închis în fața nopții nefiresc de luminoase din cauza zăpezii sub care pământul doarme în tihnită rugăciune, iar gândul, care abia acum se poate auzi pe sine după larma zilei abia apuse, se odihnește câteva clipe în umbra unor rugăciuni pe care le știe, de acum, pe de rost. Abia acum mai reușește să se roage, așa, cu ultimii doi pruncuți adormiți la piept și cu al cincilea încă palpitând în pântece. Cine știe dacă rugăciunea ei o urcă sau o coboară? Genunchii nu mai are puterea să-i plece. Și nici gândul nu curge lin mereu. Firul mângâietor al rugii ei se rupe destul de des… îl împresoară gândurile, ecourile, resturi de amintiri, planuri pentru a doua zi… Dar se înnoadă statornic, reluând, de cine știe câte ori, aceeași rugăciune, cu un fel de conștiință deplină a propriei neputințe, pentru ca într-un târziu să adoarmă, răpus cu o ultimă șoaptă: „Doamne, primește și ruga mea niciodată terminată! Și iartă-mă!”.Îngenuncheri

Încă o zi din lungul șir de bătălii pe care le duce în tăcere și care trec pe lângă ceilalți nevăzute, de fapt nici măcar bănuite. Pentru că universul ei se construiește după alte coordonate, în ciuda multiplelor eforturi conștiente sau inconștiente ale celorlalți, rude, prieteni sau neprieteni, de a-l deconstrui. Dar, ca orice luptător încercat în focul atâtor confruntări, le rezistă acestora nu cu eroism, ci cu duioșie, cu răbdare și, mai ales, cu nădejde. Cu o speranță tainică pe care, târziu, după ani de căderi și ridicări, a învățat-o. Nu a descoperit-o. Nu a primit-o. Pur și simplu a învățat-o. A învățat speranța din propriile greșeli, din propriile înșelări, pe care Cineva i le deconspira statornic, fără asprime, ci cu o iubire mai presus de iubirea pe care o întâlnise aici, jos, între oameni. Și iubirea aceasta nu fusese singurul lucru pe care îl descoperise altfel decât în lumea ei. Aflase că există și o altfel de demnitate, o demnitate a cărei existență nici măcar nu o bănuise, dar pe care o aflase la capătul unui lung, foarte lung șir de îngenuncheri, de frângeri ale propriei demnități, așa cum i-o predase lumea cetății din care făcea parte.

Prima sa îngenunchere, prima dată când își pierduse demnitatea lumească s-a petrecut în fața propriei mame, care o privea uimită, rostind cu o surprindere ce o dezgolea de toată demnitatea ei tinerească: „Eu chiar nu pot să înțeleg cum tu, o fată atât de inteligentă, poți să ai astfel de preocupări?! Nu-mi dau seama cum poți crede miturile astea copilărești! Ce – Doamne, iartă-mă! –, tu nu ești un copil oarecare!”. E drept, nu era un copil oarecare, ci unul care la cincisprezece ani absolvise primele opt clase cu media 10, câștigase o mențiune la Olimpiada națională de limbă și literatură română și una la Olimpiada națională de biologie, intrase prima pe listele de admitere la cel mai bine cotat liceu din județ… dar care întâlnise o bunică în haine călugărești ce îi arătase, într-o vară, un punct luminos. Un punct care, în timp, devenise o vâlvătaie. Și astfel, spre surprinderea multora dintre cei mai apropiați, începuse să meargă constant la biserica de lângă blocul în care se născuse și crescuse arid până atunci. Și de acolo venea tot mai cufundată în gânduri, în analize, în căutări, purtătoare de „miturile” pe care le resimțea ființial legate de ea. Vorbele mamei sale îi trântiseră la pământ prima dată demnitatea. O ridicase timid, prăfuită și mototolită, și continuă să meargă mai departe – e drept, ușor dezorientată, dar, în același timp, trasă de un dor inexplicabil. Și lupta ei se dublă. Continuă să câștige premii la Olimpiadele naționale la care mergea, continuă să ocupe mereu unul din primele locuri peste tot unde se afla, dintr-o nevoie de a demonstra tuturor care așteptau de la ea performanțe că nu și-a pierdut demnitatea, iar „miturile” nu o descumpăneau.

A doua pierdere a demnității s-a petrecut în fața profesoarei universitare care îi oferea posibilitatea de a deveni preparator universitar, coordonator al centrului de carte al secției de Studii Americane. O ofertă pe care nici nu îndrăznise să o viseze, pe care oricine altcineva ar fi apucat-o cu ambele mâini, dar căreia ea îi întorcea spatele, nu fără regrete. Era soția unui preot, într-o parohie aruncată de cooperativizarea comunistă undeva, în pâlnia Bărăganului, unde „nu plouă și nici avioanele nu zboară, coană prioteasă, că-i ceru’ bombat și toate lunecă pe lături” – așa cum filosofic explica bătrânul ce locuia în căsuța aflată peste drum de casa unde cei doi tineri stăteau cu chirie. Purta în pântece primul copil primit de la bărbatul pe care îl iubea și căruia, în tainița inimii și în fața lui Dumnezeu, îi promisese să îl urmeze oriunde. Între această viață a ei și cea care i se deschidea glorios înainte se căsca o prăpastie de netrecut. Erau două realități perfect incompatibile. Și, îngenuncheată, urmărită de privirea nu doar nedumerită, ci și ușor ironică a reputatei profesoare, a trebuit să-și ridice din nou demnitatea terfelită prin refuzul absolut nebunesc, să o arunce peste prăpastia grozavă și să treacă într-un echilibru surprinzător spre mai departe. Încă ținea la demnitatea ei lumească, pe care cetatea i-o așezase pe un piedestal impunător, așa că se încăpățână să o târască după ea. Pentru că din toate aceste căderi, aripile ei se trezeau din ce în ce mai ciuntite. Ceva din acele „mituri” îi spunea că poate și trebuie să zboare. Dar aripile nu o ajutau. De parcă cineva (demnitatea?) i le tăia sau i le îngreuna sistematic.

A treia și cea din urmă pierdere o suferise… oare când? Da, nu o suferise într-un moment oarecare. A treia și cea din urmă pierdere a demnității sale lumești se petrecuse treptat, în etape, iar la sfârșit întregul edificiu cedase, ca un uriaș puzzletridimensional. Fusese ca un iureș de mici atentate reușite la adresa demnității. Un întreg arsenal dibaci, de la priviri surprinse, apoi ironice și, într-un sfârșit, batjocoritoare, până la remarci inconștiente, apoi voite și, în final, rău intenționate. Și toate legate nu de femeia din ea, nici de profesionistul care nu se dezmințise niciodată, în ciuda unor uriașe, neștiute eforturi, ci de mama cea născătoare de prunci. Într-un fel ciudat, pe care niciodată nu reușise să îl înțeleagă, cetatea socotise că demnitatea, așa cum o cunoșteau cetățenii ei, nu era compatibilă cu statutul de mamă născătoare de prunci. Era compatibilă cu desfrânarea, cu homosexualitatea, cu crima – dar nu cu maternitatea! Femeia putea foarte bine să fie superba, eleganta și foarte deșteapta amantă a cuiva, cu sau fără un rang anume, dar nu mamă a mai mult de doi, hai!, trei copii. Putea să fie îndrăgostită de o altă femeie. Cetatea nu socotea că astfel demnitatea ei este știrbită în vreun fel. Ca orice ființă vie, cetățean al cetății, și femeii i se garanta dreptul la demnitatea de a alege liber pe cine iubește, pe cine urăște, pe cine ucide în pântece. Dar nu i se garanta dreptul de a-și păstra demnitatea dacă aducea pe lume mai mult de trei prunci. Aici intervenea libertatea celorlalți de opinie și exprimare: „Iar? Ești însărcinată din nou?”, și privirea din spatele cuvintelor care îi „respectau decizia” continua: „Câtă ignoranță! Aș fi crezut că are mai multă minte! Doar nu mai suntem în Evul Mediu. Sunt atâtea mijloace de contracepție! Auzi, patru copii?!”.

Sigur, erau și cei apropiați care se socoteau îndreptățiți la comentarii mai „profunde”: „Îți asumi o mare responsabilitate! Cu ce o să-i crești? Ce le poți oferi, când sunt atât de mulți?”. Și zâmbetul ei tăcut răspundea: „Iubire! Prezență! Preocupare! Atenție! Mângâiere! Jertfă! Pe mine, în fond și la urma urmei! Tot ceea ce femeile de carieră încearcă să suplinească prin bone, cadouri, vacanțe, tolerarea unor mofturi, care mai târziu devin excese!”. Și răspundea cu tăcerea, pentru că știa că toate celelalte femei demne ale cetății făcea același lucru. Se jertfeau. Doar că se jertfeau profesiei, prietenilor, conceptelor care înrâureau viața cetății. Toate se jertfeau pentru că așa a fost, este și va fi veșnic scris în genetica femeii: să se ofere cetății. Doar modul în care o fac le diferențiază.

Feministele strigau din rărunchi: „Și tu? Tu nu contezi? Uită-te la tine! Deja îți pierzi libertatea! Te consumi în atât de multe nopți pierdute, te îngrași, te ridezi, te plafonezi, îmbătrânești și mori! Și, când tragi linie și aduni, ce rămâne?”. Și privirea ei amuzată le răspundea: „Eu, în mai multe exemplare mai bune! Rămân eu, mereu mai tânără, cu fiecare nou prunc în care sădesc un strop din mine!”.

Și rudele, îngrozite de avertizările specialiștilor: „A cincea sarcină și a patra cezariană, îți dai seama?! Ești inconștientă! E o crimă să aduci copii pe lume în astfel de condiții! Îi condamni, pur și simplu! Dacă mori, copiii cine ți-i crește mari?”. Și, plecând din nou spre mai departe, tânăra mamă le răspundea: „Cine i-a crescut și până acum – Dumnezeu!”. Și demnitatea lumească abia se mai zărea din colbul ulițelor cetății, târându-se fără vlagă și fără convingere în urma unei mame tot mai puțin convinsă de valoarea ei.

O lecție de zbor

Până într-o zi, când o pasăre bătrână, care nu mai avea nimic de pierdut, ba, dimpotrivă, se afla într-un punct al drumului său prin cetatea pe care o păstorea în care putea să piardă totul sau să câștige totul, a adunat toate mamele cu demnitatea lumească aproape pierdută și le-a învățat să zboare.

Era într-o Duminică a Mironosițelor, o zi în care Biserica prăznuiește toate femeile, dar cu precădere mamele. O zi, alta decât cea de 8 martie, atât de cunoscută de cetate, în care mamele care dăruiseră lumii prunci cu adevărat vii și frumoși sufletește, mulți, mult mai mulți decât le permitea compatibilitatea cu demnitatea lumească, erau sărbătorite. Ziua în care aceste mame primeau un alt fel de demnitate.

Bătrânul Episcop făcu un gest pe care nimeni din nici o cetate nu ar fi îndrăznit să îl facă: le dezlegă pe mame, sub privirile soților și pruncilor lor, de vechea lor demnitate și le dărui una nouă, veșnică, pe care nimic din regulile nici unei cetăți nu aveau cum s-o întineze vreodată – pentru că ea nu se găsea aici, printre oamenii cu aripi tăiate, ci sus, acolo unde doar cei care știau zborul puteau urca. Și le descoperi o Taină: ele erau câteva dintre multele mame care așază viața lor și a familiilor lor la temelia cetății. Ca pe o piatră, din multele pietre pe care se construiește cetatea. Doar că unele sunt din granit, un granit pur, veșnic, durabil, altele sunt din felurite tipuri de calcare, mai mult sau mai puțin poroase, care în timp se erodează, iar altele sunt pur și simplu bule de aer închise într-o coajă subțire, netrainică, pe care și cel mai subțire firicel de apă curată o sparge. Le mulțumi pentru toate pietrele puse la temelia cetății. Erau pietrele care puteau să țină pe umeri totul, chiar și atunci când toate celelalte pietre calcaroase s-ar fi erodat. Apoi le luă de pe umeri o parte din poverile inerente unei mame cu mulți copii, ca zborul să le fie mai lin. Și le aruncă înspre sus, spre locul din care aveau să se întoarcă acasă cu un alt fel de demnitate.

O minunată lecție de zbor… un zbor pe care nici pasărea tânără care avea să păstorească cetatea în foarte scurt timp nu reuși să-l mai curme, cu toate că le așeză, din nou, poverile pe umeri, amintindu-le, cu tăcerea sa lipsită de explicații, de locul pe care regula cetății îl atribuia celor care sfidau teluricul și scrutau înălțimile. Zadarnic, căci mereu tinerele păsări zburătoare, cu toate poverile reașezate cu dărnicie pe aripi, se ridicau în zbor, urmate de pruncii lor, deveniți, la rându-le, paseri zburătoare, trase în sus de un alt fel de demnitate, pe care nimic nu putea să o mai șubrezească vreodată.

Îndrăzniți să zburați!

Cu dragoste, pentru mamele cu un alt fel de demnitate,

Alina Mirică

Articol publicat în numărul 62 (Martie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.