Timpul cheltuit pentru a spune neincetat rugaciunea mintii este cel mai de pret

Timpul cheltuit pentru a spune neîncetat rugăciunea minții este cel mai de preț dintre toate celelalte ceasuri acordate altor lucruri din viața duhovnicească. Pentru acest timp ne este dator Cerul. Pentru toate celelalte, noi suntem datornicii, pentru acest timp, însă, când noi îl cheltuim spunând rugăciunea neîncetată a minții, bineînțeles în mod plăcut lui Dumnezeu, în mod firesc, prin sentiment adânc de pocăință, cu lacrimi, datornicul este Hristos și Preasfânta Născătoare.

Totuși, până când omul ajunge să atingă această măsură a rugăciunii, măcar să repete, chiar și papagalicește, ca un mic mecanism, spunând rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, deoarece obișnuința aceasta ajută mult, și provoacă pagubă doar demonului. Probabil nici nu percepem ce se întâmplă în jurul nostru, înlăuntrul nostru, în lumea aceasta, dar diavolul percepe foarte bine. Avem de a face cu un vrajmaș deosebit de născocitor de rele și care le înțelege pe toate perfect. Nu trebuie să învețe carte, le știe, le înțelege și imediat intervine. La fiecare„Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” spus cum se cuvine, explodează ca o bombă atomică. Ne închipuim câte bombe atomice, în duh, explodează în inima lui neagră. Toate aceste lucrări ce sunt în Duhul Sfânt, pricinuiesc reacția de împotrivire la lucrarea duhovnicească. Dacă îl lovim, ne va lovi. Și un câine dacă îl lovești, te atacă chiar dacă este dintre cei casnici. Este firesc războiul și nu este ciudat, ba chiar are și cele mai incredibile forme ale războiului.

Până la unirea sufletului nostru cu persoana Mântuitorului, Rugăciunea lui Iisus o vom spune de când ne trezim și până ne culcăm, așa cu toate imperfecțiunile noastre. Nu se poate face în vremea somnului. Iar acest lucru îl adeveresc visurile: visurile murdare, rușinoase, visurile pline de pofte trupești, ce duc la scurgeri trupești, sau visurile înspăimântătoare, cele pline de fantezie sau cele pline de urâciune. Prezența acestora arată simplu că nu suntem într-o stare de rugăciune. Se bucură Hristos când cineva are asemenea cunoștință de sine și asemenea stare de judecată de sine și se statornicește duhovnicește prin pocăință și prin părere smerită despre sine.

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”