Am, acum, ocazia să-l cunosc mai îndeaproape pe părintele Iustin Pârvu, preot-călugăr, care și-a început ucenicia, de copil, la Schitul Durău. Înalt și subțire, senin și tăcut, cu o voce blândă și clară, rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia cu reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o obligă nu numai înfățișarea și conduita lui, ci și gândul că are o condamnare lungă.
Spre deosebire de monahii pe care calea aleasă de ei i-a înăcrit și i-a făcut țepoși în relațiile cu ceilalți oameni, parcă reproșându-le acestora renunțările obligate de opțiunea lor, părintele Iustin are ceva indefinibil, bun și luminos, cucernic și discret în firea sa.
L-am întâlnit, după 23 de ani, căutându-l, ca mulți credincioși localnici, la Mănăstirea Bistrița, ctitoria lui Alexandru cel Bun, și pe cât ne-am însuflețit la revedere, pe atât, la despărțire, m-a tulburat adânc răspunsul dat cererii de a se ruga pentru mine: ”Și eu vă rog să vă rugați pentru mine, păcătosul!”. Ori, dacă un preot-călugăr de o atât de înaltă puritate morală, te roagă pe tine un laic păcătos, să te rogi pentru el, trebuie să fii prea întunecat la minte și prea gros de obraz ca după o asemenea întâlnire să rămâi la fel de îngăduitor cu tine însuți și de tolerant cu ispitele tale.
După Revoluție, am trăit două momente bucuroase: vești și opinii proaspete despre părintele Iustin Pârvu.
Primul, în septembrie 1990, alt fost deținut politic, Iacob Pintilie din Piatra-Neamț, mi-a spus că părintele Iustin s-a retras la mănăstirea Secu, care datorită prezenței lui acolo, a devenit un adevărat loc de pelerinaj al credincioșilor moldoveni. [...]
Cel de-al doilea moment: în primăvara anului 1991, doi dintre membrii Grupului de reflecție pentru înnoirea Bisericii Ortodoxe Române: arhimandritul Bartolomeu Anania, într-un interviu dat ”Paginii creștine” a ziarului România liberă și părintele Iustin Marchiș, pe atunci stareț al Mănăstirii Cheia, într-un interviu la postul de radio Europa liberă, s-au referit la părintele Iustin Pârvu ca la una dintre personalitățile din elita duhovnicească a ortodoxiei române contemporane.
Puteam să nu-l mai caut pe părintele Iustin Pârvu?
Pe șoseaua dintre Pipirig și Poiana Teiului, în dreptul comunei Petru Vodă, indicatorul rutier trimite la Schitul Petru Vodă.
Am fost și am văzut: nu este un schit, ci o mănăstire, ridicată între anii 1991-1995 din inițiativa și prin osârdia părintelui Iustin Pârvu, ajutat de credincioși. Sunt acolo 30 de suflete sub ascultarea sa: șase preoți-călugări dintre care patru cu vârste între 30-35 de ani, 12 călugări, iar ceilalți sunt aspiranți și ostenitori. Noua așezare monahală, trăitoare după regulile de la Sfântul Munte Athos, are o biserică mare cu încălzire centrală, cu clopotniță separată și cu spații de cazare-chilii, toate noi și cuprinzătoare.
Protosinghelul Iustin Pârvu a împlinit, între 1991-1995, adică 72-76 de ani ai vieții sale, un vis din temnițe: o mănăstire pe locul de baștină, partea sa din moșternirea de la părinți, după cei 16 ani la Aiud, la minele Baia Sprie și Cavnic, la Gherla, Jilava și la Periprava.
(Gheorghe Stănescu - Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, pp. 172-173)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu