Gheron Iosif Spileotul sau monahul peşterii

Alexandru Prelipcean, Ziarul Lumina

Cuviosul Iosif Isihastul, numit uneori şi Iosif al peşterii, s-a născut în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, în anul 1898, din părinţii Gheorghe şi Maria, purtând numele de botez Francisc. De mic a rămas orfan de tată. Până la vârsta adolescenţei, tânărul Francisc a rămas în satul natal, iar mai apoi a plecat în portul Pireu, unde a lucrat o perioadă, şi după aceasta a fost înrolat în armată. După stagiul militar a fost, pentru o scurtă perioadă de timp, vânzător şi apoi negustor. La vârsta de 23 de ani a început să cerceteze scrierile Sfinţilor Părinţi, îndeosebi cărţile cu un conţinut ascetic. Întâmplarea a făcut ca în Atena să întâlnească un monah aghiorit de la o chilie din Careea, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărţit toată averea sa săracilor şi celor din casa lui şi a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte.

Primul său popas în Athos a fost la chilia fericitului monah Daniil Bătrânul, din Katunakia. De aici, simţind râvna fierbinte pentru singurătate, a plecat în căutarea vestitului monah Calinic Katunakiotul, care din motive necunoscute nu l-a primit însă ca ucenic pe tânărul Francisc. A plecat apoi spre Vigla, în apropierea Marei Lavre, prima mănăstire a Athosului. Se ducea adeseori la peştera Sfântului Atanasie, care nu era departe de locul său. De la Vigla va cutreiera multe peşteri şi locuri, unde au trăit mulţi oameni duhovniceşti. De aici se va stabili pentru o perioadă la Katunakia, sub ascultarea bătrânului Efrem, iar mai departe, la chilia Sfântului Vasile. Aici a fost încercat prin felurite ispite, precum durere în trup, luptă trupească, slăbirea organismului şi multe altele. În luna ianuarie a anului 1938, bătrânul Iosif împreună cu monahul Arsenie au plecat de la chilia Sfântului Vasile la Sfânta Ana mică, unde locul era total depărtat şi ascuns în munţi. Aici au întemeiat o mică biserică în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, precum şi trei mici chilii. După o perioadă anume, Iosif Isihastul s-a retras într-o altă chilie, la circa 200 de metri, pe care el însuşi a zidit-o. Treptat-treptat obştea condusă de Gheron Iosif a ajuns la şapte suflete. Trupul bătrânului Iosif a devenit un focar de boli, având pe el semnele ascezei aspre la care s-a autosupus. Cu toate aceste suferinţe trupeşti, Gheron Iosif a continuat să participe la Sfânta Liturghie, deoarece nu concepea viaţa duhovnicească fără participare la dumnezeiasca Liturghie. După aproape 13 ani, cantitatea mare de muncă fizică, necesară vieţuirii în acel loc, i-a copleşit, cea mai mare parte a părinţilor îmbolnăvindu-se. Acesta a fost principalul motiv care-l va determina pe stareţul Iosif, în iunie 1951, să se mute împreună cu obştea la Nea Skiti (Noul Schit), la Chilia Sfinţilor Fără de Arginţi. La data de 15 august 1959, după o perioadă de dureri fizice grave, sufletul bătrânului Iosif a plecat la Hristos-Domnul.

Vedenia îngerului sau despre chemarea la monahism

Despre chemarea tânărului Francisc la monahism, însăşi mama sa, Maria, a avut vedenia cu îngerul care vroia să îi ia copilul. Astfel, „când l-am născut pe Francisc al meu şi eram în pat cu pruncul înfăşat alături de mine, am văzut că se deschide acoperişul casei şi un tânăr înaripat, foarte frumos, pe care abia l-am putut privi din pricina strălucirii lui, a coborât, a stat alături de prunc şi a început să-l dezvelească cu intenţia să-l ia. Eu m-am împotrivit, spunându-i: Ce faci? Îmi iei pruncul? Acela insista zicând că pentru aceea a şi venit şi că aceasta este hotărârea. Şi ca să mă încredinţeze, mi-a arătat pe un carneţel o poruncă scrisă, că neapărat trebuie să-l ia pe cel mic. Eu m-am opus, şi atunci îngerul mi-a dat un obiect de preţ în chipul crucii, şi mi-a luat copilul“.

Lupta duhovnicească

Toate scrierile de ordin ascetic pun mare preţ pe această luptă duhovnicească prin care omul se purifică, se luminează şi se îndumnezeieşte. Pentru bătrânul Iosif lupta duhovnicească a început împotriva patimilor trupeşti, împotriva desfrânării. Ucenicii apropiaţi spun despre avvă că se autoflagela cu o nuia pentru a scăpa de această patimă cumplită a desfrânării, iar avva Iosif o numea drept „bătaie binefăcătoare“. Trupul Cuviosului era de la jumătate în jos plin numai de vânătăi. Cu scurgerea timpului, războiul duhovnicesc devenea mai aspru şi aproape continuu. Pentru a se elibera de această patimă şi-a confecţionat un scaun, pe care a dormit vreme de opt ani. După această perioadă, duhul desfrânării l-a părăsit. De multe ori a simţit ajutorul harului dumnezeiesc care lucra în el.

Operele Sfinţilor Părinţi - cărţi de rugăciune ale bătrânului Iosif

Incă de la vârsta de 23 de ani, Gheron Iosif a descoperit frumuseţea scrierilor patristice şi în mod particular frumuseţea scrierilor ascetice. Ajuns monah în Grădina Maicii Domnului - aşa cum este denumit Sfântul Munte Athos - a nutrit o evlavie deosebită faţă de Scrierile ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, pe care le deţinea ca pe o comoară de mult preţ şi ca pe o carte de rugăciuni. Capitole întregi le spunea pe de rost, mai ales cele care despre faptele monahilor şi despre cum trebuie să fie monahul paradigmă pentru ceilalţi. Pasajul cel mai important din scrierile ascetice, pe care smeritul monah Iosif îl spunea tot timpul, era călăuzit de dorinţa de-al sluji pe cel de lângă el: „Oriunde te-ai afla, socoteşte-te cel mai mic şi slujeşte pe toţi fraţii tăi“.

Încă o dată ni se arată cât de mult valorează pentru cei duhovniceşti cărţile patristice, din care s-au înfruptat atâţia şi atâţia părinţi şi vieţuitori bineplăcuţi în faţa lui Dumnezeu, precum şi necesitatea omului de-a ieşi din sfera sinelui şi de a se dedica celuilalt prin toate faptele sale.

„Credinţa este mijlocul prin care se dau harismele dumnezeieşti şi se explică tainele“

Marele monah Iosif a fost cunoscut nu numai din prisma vieţii sale ascetice, ci şi din a celei practice. Din discuţiile sale cu monahii din obştea pe care o păstorea, se observă în mod accentuat insistarea pentru credinţă. Credinţa nu este numai este un dar a lui Dumnezeu, un dar al Duhului Sfânt care creşte şi se dezvoltă în om, prin conlucrarea şi colaborarea noastră cu Dumnezeu, ci şi înaintare în viaţa noastră duhovnicească, cheie şi explicare a tainelor Bisericii: „Prin credinţă, şi datorită ei, călătorim pe calea noastră duhovnicească. Diavolul, războind şi el şi stând împotriva noastră, încearcă să ne arate necredincioşilor la judecată, să ne lipsească de făgăduinţa: „Bine slugă bună şi credincioasă!“ şi să ne ducă în locul tăierii în două şi punerii cu cei necredincioşi. Cheia tainelor este credinţa şi pe ea a cerut-o Iisus de la toţi cei care au cerut darurile Lui. În chemarea Sa cea către toţi oamenii El a cerut credinţă, căci credinţa aduce de la sine şi cele ale legii, şi ascultarea... Şi, în general, toată Sfânta Descoperire mărturiseşte că prin credinţă se dau harismele dumnezeieşti şi se explică tainele“.

Mărturiile contemporanilor despre gheron Iosif Spileotul

Unii din cei ce l-au cunscut pe bătrânul Iosif au dat mărturii despre el, după moartea sa. Astfel, unul din monahii de la obştea din Nea Skiti, care nu a putut participa la slujba înmormântării sale, a fost vizitat la 40 de zile de însuşi bătrânul Iosif, iar locul unde se afla s-a umplut de bună mireasmă.

n metropola Tesalonic, Gheron Iosif a vizitat o bătrână evlavioasă chiar în ziua adormirii sale. Aceasta l-a întrebat: „Părinte, cum de te afli aici? Nu cumva ai murit?“, iar răspunsul pe cât se poate de frumos: „Da, însă am venit să îmi iau rămas bun“. De asemenea, Cuviosul Iosif a vizitat pe mulţi alţii, mângâindu-i şi întărindu-i în credinţă.