Virgiliu Gheorghe: UNITATEA NUMAI ÎN HRISTOS O MAI PUTEM RECĂPĂTA

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 89/Iunie 2016

Am fost întrebat recent de ce noi, românii, suntem atât de dezbinaţi… De ce, când ajung în străinătate, multora le este ruşine să afirme răspicat şi mândru că sunt români? Ce-i poate face pe români să-i iubească și să-i primească pe străini mai mult decât pe propriii lor fraţi? Să fie acesta defectul unui popor care a stat în calea tuturor marilor migraţii ce au invadat Europa în ultimele mii de ani şi care, din cauza aceasta, nu a avut răgazul să-şi edifice o cultură majoră (după cum observa îndurerat Cioran)?

Desigur, mai multe motive pot fi invocate pentru a explica actuala stare de fapt – dar, din păcate, nu este numai atât. V-aţi gândit vreodată că, în ultimii 300 de ani, anumite conjuncturi istorice deloc favorabile nu ne-au îngăduit să ne formăm o adevărată conştiinţă românească, independentă de influenţe străine? Şi cum ar fi fost posibil acest lucru, atâta timp cât 238 de ani din cei 300 străinii au stăpânit ţările româneşti, iar în rest au fost comuniştii – sau comuniştii postdecembrişti, ce încheie ciclul în zilele noastre tot cu un conducător străin?

Fanarioţii nu aveau cum să hrănească o conştiinţă românească sau să lupte pentru statul unitar român cât timp erau interesaţi mai mult să strângă cât mai repede bani pentru a-şi plăti datoriile către turci şi a mai aduna ceva şi pentru urmaşi. Ei însă erau măcar ortodocşi şi susţineau o conştiinţă a identităţii ortodoxe cu toate popoarele balcanice. Dar sărăcirea ţării şi menţinerea ei într-un grad de înapoiere destul de ridicat, tocmai prin sărăcirea poporului şi subminarea dezvoltării instituţiilor educative, ne-a vulnerabilizat mult în faţa ofensivei ideologice şi culturale occidentale.

O „identitate”… occidentală

În Transilvania, lucrurile sunt destul de clare. Pentru a dovedi egalitatea românilor cu populaţiile ocupante, Şcoala Ardeleană a făcut un mare efort de a demonstra latinitatea poporului român, odată însă cu justificarea spiritului greco-catolic, ce reprezenta această „punte între Răsărit şi Apus”. Privirea lor era îndreptată către Roma, de unde ar fi trebuit să vină o anumită alinare pentru populaţia românească obidită de străini. Asta, bineînţeles, transforma Ortodoxia într-o piedică în calea formării noii identităţi. Conducea, pentru cei mai mulţi, în mod automat la afirmaţia: „Ce să facem? Am vrea să fim și noi ca ei, dar suntem ortodocşi…”.

Ideea că „de la Roma ne tragem” – laitmotivul majorităţii abordărilor lingvistice – a devenit de atunci unul dintre cele mai disolutive procese culturale identitare. Dintr-odată poporul român îşi schimba centrul fiinţial, proiectat permanent în afara spaţiului lui geografic şi istoric şi, mai ales, în afara credinţei în care s-a născut. În acest context, părea cu mult mai atractiv să-ţi asumi identitatea culturală a Occidentului latin şi catolic decât pe aceea a rudei îndepărtate şi atât de sărace şi înapoiate, cum erau văzute ţările româneşti. Acesta este spiritul general în care se desfăşoară istoria, cel puţin politică, dar şi culturală în perioada secolului al XIX-lea, mai ales după anul Revoluţiei de la 1821.

Următorul capitol din istoria României va fi legat de răspândirea gândirii şi a identităţii masonice între oamenii de cultură şi politicienii români. Animaţi de năzuinţa eliberării de sub jugul otoman şi chiar de sub cel austro-ungar, a definirii unei identităţi naţionale, tinerii boieri români au găsit în masonerie un important sprijin ideologic. Acest lucru a fost mediat şi de faptul că majoritatea tinerilor boieri fuseseră educaţi mai mult în şcolile atee franţuzeşti sau în libertinismul depravării morale ale Parisului – capitală a Iluminismului, centru al revoluţiilor secolului al XIX-lea.

Noua viziune nu avea însă foarte mult în comun cu o adevărată identitate românească, cu spiritul cugetării cuminţi a înaintaşilor şi cu duhul unei civilizaţii ortodoxe, în creuzetul căreia s-a format poporul român. Gândirea şi simţirea lor era mai curând una internaţionalistă, marcată profund de ideologiile societăţilor secrete care guvernau de fapt istoria în perioada respectivă. Aceşti slujitori ai ideologiei anticreştine a Revoluţiei franceze de la 1789 l-au adus în conducerea ţării pe Alexandru Ioan Cuza. Iar, drept răsplată, au cerut exproprierea Bisericii, înlăturarea majorităţii episcopilor şi a mitropoliţilor ţărilor româneşti şi înlocuirea lor cu persoane obediente unor interese străine. Ortodoxia trebuia ţinută sub control, dacă nu catolicizată complet, pentru a se afirma cu totul identitatea noastră occidentală pe care, dintr-odată, atât de mult ne-o doream. Pentru aceasta, într-un adevărat program ideologic, Cuza desfiinţează şcolile de muzică psaltică şi pe cele de iconografie bizantină. În fruntea mănăstirilor mari, precum Neamţul, sunt puşi reprezentanţi ai ideologiei, care au distrus acest mare centru al renaşterii monahale paisiene. Teologii erau trimişi să se pregătească în şcolile romano-catolice şi protestante. Practic, politicul intervenea abuziv în viaţa Bisericii ortodoxe româneşti, pentru a opera o schimbare fundamentală în identitatea poporului nostru, prin catolicizarea teologiei şi a modului de viaţă bisericesc. O ţară românească unită şi puternică nu putea fi gândită de arhitecţii noii ordini europene decât ca una de filiaţie spirituală şi culturală occidentală, adică catolică sau cel mult protestantă.

Străini pe tronul României

În fine, când Cuza s-a mai trezit, închipuindu-și că e liber de constrângerile celor care îl numiseră și vrând să facă şi ceva bun pentru poporul român, a fost înlăturat pentru a fi adus în fruntea ţării un rege din dinastiile celor care mai înainte, prin austro-ungari, oprimaseră sute de ani poporul român din Transilvania, şi nu numai. Ce legătură aveau regii catolici cu destinul ortodox al ţărilor româneşti?! Aceeaşi cu cea pe care o avea şi cel care a fost instaurat de către aceiaşi masoni în fruntea Greciei.

Regii orientau ţara tot către Occident, punându-ne permanent într-o poziţie de inferioritate, într-o perspectivă culturală în care, iarăşi, Ortodoxia, era marginalizată ca o marcă negativă în determinarea fiinţei româneşti. Carol I dărâmă mai multe biserici şi mănăstiri decât oricare alt domnitor din istoria poporului român. Cu mult mai multe chiar decât Ceauşescu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej la un loc. Primii doi regi, Carol I şi Ferdinand, erau catolici căsătoriţi cu protestante. Potrivit Constituţiei (făptuită tot de cei străini de cugetarea românească), regilor români li se interzicea să se căsătorească cu femei din familiile româneşti. Adică obligaţia era ca totdeauna dinastia să-şi prezerve elementul străin. Oare de ce atâta ură împotriva poporului român într-o Constituţie care trebuia să-l apere şi să-l reprezinte?

Politicianismul românesc care a adus străinii pe tronul României se mişca între penibilul franţuzismului unor oameni ce-şi pierduseră rădăcinile şi directivele ideologiei masonice ce le asigura puterea, deşi erau adesea submediocri din punct de vedere intelectual. Acest fenomen este foarte bine redat în operele politice ale lui Eminescu, în fabulele lui Grigore Alexandrescu sau în tragicomicul scrierilor lui Caragiale.

Atât de puternic fusese înfiltrată şi deviată Biserica, mai ales la nivel instituţional, dar şi teologic şi cultural, încât între cele două mari Războaie Mondiale Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi alţii, precum Mircea Vulcănescu şi Părintele Dumitru Stăniloae, ajung să facă o adevărată muncă de arheologie teologică şi patristică pentru a recupera adevăratele valori ale spiritualităţii ortodoxe şi a le repune în circuitul cultural şi identitar românesc. Deceniul al doilea şi al treilea din secolul al XX-lea sunt unele cu adevărat ale renaşterii unei culturi româneşti prin care ne afirmam ca neam cu propria identitate în simfonia marilor popoare europene. Constantin Noica, Mircea Eliade, Părintele Daniil (Sandu Tudor), George Manu şi mulţi alţii pun bazele unor problematizări şi cristalizări fără precedent în epoca modernă a României. Această generaţie anunţa un cu totul alt destin ţării noastre, mai cu seamă că noua viziune culturală se împletea adânc cu o înţelegere ortodoxă a lumii şi a vieţii.

Din păcate, din nou, poziţia noastră geopolitică ne-a defavorizat, așa că am fost vânduţi de marile puteri occidentale bolşevicilor. Cărturarii şi savanţii români, ca şi întreaga clasă politică, au fost aruncaţi în puşcărie, cei mai mulţi fiind omorâţi acolo, iar în fruntea ţării au fost puşi tot străinii, împreună cu „cozile de topor”, cu mediocrii şi „neamurile proaste”, care profitau de conjunctură pentru a accede o poziţie la care nici n-ar fi putut visa vreodată. Ultimul din sat devenea primar, mai ales dacă-i înjura pe chiaburi şi fraterniza cu comuniştii. Mii de preoţi au luat drumul puşcăriilor sau au fost schingiuiți şi omorâţi.

Naţionalismul lui Ceauşescu – gen „Cântarea României” şi Cenaclul „Flacăra” – nu ne-a fost de nici un folos, căci, ca şi cel paşoptist, era unul pur ideologic. Polemici faţă de creştinism, Ceauşescu şi ceilalţi naţionalişti comunişti nu au înţeles că fără credinţa ortodoxă, românul îşi pierde cu totul definiţia identitară, ceea ce îl va face să-și nu mai dorească să fie român.

A venit revoluţia, însă se pare că nu a fost schimbat decât Ceauşescu şi regimul pe care îl patrona, cu toate relele, dar şi cu părţile relativ bune pe care naţionalismul prost-înţeles dar sincer al conducătorului comunist le susţinea. În fruntea ţării vin însă urmaşii celor care i-au martirizat pe acei români interbelici, care „după” dădeau o mare nădejde de renaştere a poporului român. Intelectualii ţării, cei mai mulţi dintre ei, lipsiţi de o cugetare şi viaţă ortodoxă, s-au regăsit mai mult în spaţiul culturii occidentale, lucru pe care l-au transmis şi poporului. Acest spirit, de altfel, îi şi motivează să lupte împotriva Bisericii. Oameni fără rădăcini şi fără perspectivă, vor rămâne ca nişte pigmei în perspectiva istorică a acestui popor şi a istoriei popoarelor lumii.

Sub presiunea celor care ar dori să dispărem de pe firmamentul marilor popoare europene, conducătorii României, pentru a-şi dovedi parcă o filiaţie străină acestui neam, au dat în cele din urmă o lege care condamnă memoria marilor oameni de cultură ai poporului român martirizaţi în comunism. În acest fel, mucenicii închisorilor care redescoperiseră Rugăciunea lui Iisus, care aveau un adevărat mesaj creştin şi ortodox pentru a-l transmite poporului român, sunt interzişi în Cetate. Românilor li se interzice din nou să se afirme liberi pe propriul destin – în esenţă, liberi să-L mărturisească pe Hristos.

Înstrăinarea minții și a inimii noastre

Iată, aşadar, că, după 300 de ani de stăpânire străină, ne aflăm în situaţia de-a o lua de la început. Dar am înţeles oare unde am greşit?

Nu fanarioţilor sau masonilor, nu regilor sau comuniştilor le datorăm faptul că existăm astăzi, deşi am fost întotdeauna în coasta celor mai mari imperii ale lumii – ci lui Dumnezeu, Care ne-a apărat în pofida tuturor duşmanilor din interior şi din afara noastră. Dimpotrivă, cei mai sus-pomeniți, fără să vrea, au subminat cât au putut manifestarea liberă a identităţii poporului român, creşterea nu numai în relaţia sa cu Dumnezeu, dar şi ca popor sau mare cultură în istoria lumii. Dacă am rămas fideli dreptei-credinţe, dacă am fi ţinut la mărturisirea Credinţei celei Una mai mult decât la interesele noastre meschine şi socotelile lumeşti, am fi fost probabil cu mult mai uniţi. Dacă L-am fi iubit pe Hristos mai mult decât seducătoarele aparenţe ale lumii occidentale, mai mult decât puterea şi – mai nou – confortul, alta ar fi fost starea neamului nostru astăzi. Nu înfăptuirile unei culturi majore, nu diplomaţia sau jocul cu conjuncturile istorice, acestea nu ne puteau ajuta, cât ne putea ajuta Domnul, în contextul în care lumea, cu toate ale ei, ne punea istoria în criză.

Astăzi tot străinii par să biruiască în România, dar aceasta pentru că mintea şi inima noastră s-au înstrăinat într-o măsură fără precedent. Şi, mai ales, pentru că mărturisirea noastră creştină este, de cele mai multe ori, doar din vârful buzelor. În temele de moralitate suntem foarte lacşi, în probleme de credinţă suntem adesea superficiali, vrem să primim tot mai mult fără să dăruim câtuşi de puţin – şi încet, încet, ajunge să ne fie ruşine de ceea ce suntem. Asta pentru că centrul nostru de valori şi realizare este undeva cu totul în altă parte decât în Hristos, mai curând în locurile unde se desfăşoară acţiunea filmelor de la Hollywood decât în biserica din satul în care ne-am născut.

Este timpul să ne trezim. Poate că de aceea a şi sosit momentul unor astfel de problematizări nu numai în revista noastră, ci în sufletele şi minţile a tot mai mulţi români. S-ar părea că poporul nostru se deşteaptă numai atunci când lucrurile sunt la limită şi realizează că toată încrederea pe care cu naivitate a acordat-o lumii i-a fost înşelată. Ce bine ar fi fost să ne încredem însă numai în Dumnezeu şi pe El să-L mărturisim, căci pe această mărturie, singura vie şi adevărată care a mai rămas în spaţiul disoluţiei, al destructurării tuturor celorlalte aşezăminte ale lumii, numai pe această mărturie se poate întemeia renaşterea unui neam ortodox românesc.

 Virgiliu Gheorghe