21 septembrie – pomenire: Sfintitul Marturisitor Părintele Dimitrie Bejan (1909-1995)

Preluare dupa Bucovina Profunda

21 septembrie – pomenire:

Sfintitul Marturisitor

Părintele Dimitrie Bejan

(1909-1995)

Un vulcan de credinţă şi de caracter, iată cum ar putea fi sintetizat părintele Dimitrie. S-a născut la 26 octombrie 1909 la Hârlău, Neamţ. A urmat Institutul Teologic „Veniamin Costache” din Iaşi şi cursurile Facultăţii de Istorie. Hirotonit preot în 1938, după absolvirea facultăţii de Teologie. În 1940 a venit la Bucureşti şi în două ore s-a căsătorit civil şi religios.

A fost făcut prizonier în Rusia timp de şapte ani, unde ajunge ca preot militar, la vârsta de 32 de ani. Ajunge în ţară abia în 1948. Reîntors în ţară, este condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 7 ani închisoare, prin sentinţa nr. 77/1950, pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Deţinut la Jilava, Văcăreşti, Aiud şi Canal între 1949-1956, după care i se stabileşte domiciliu obligatoriu în Bărăgan, 1956-1958. Trece şi pe la mina Cavnic, în Maramureş.

În 1959 este din nou condamnat pentru uneltire, prin sentinţa 349/1959 a Tribunalului Militar Constanţa. Eliberat în 1964, a fost încadrat preot la parohia Ghindăoani, lângă Tg. Neamţ. În 1970, datorită afluenţei tot mai mari a credincioşilor care-l căutau peste tot, a fost judecat şi trimis cu domiciliu obligatoriu la casa părintească din Hârlău, unde a fost obligat să rămână până în decembrie ’89. Acasă a trăit în continuare umilinţa de la Aiud, fiindu-i interzis să slujească ca preot. Ocolit de preoţi, cenzurat şi urmărit de autorităţi, părintele nu s-a deznădăjduit, nu s-a întristat, ci a primit totul cu bucurie, asemenea lui Iov. Singurii prieteni adevăraţi îi erau credincioşii din satele din jur şi unii preoţi şi călugări care îl vizitau. În ultimii ani stă mai mult la pat în camera sa, ca într-o chilie călugărească. Ziua dădea sfaturi şi mângâie credincioşii, iar noaptea se roagă la lumina candelei.

Trece la cele veşnice la 21 septembrie 1995.

Părintele mărturiseşte că nu şi-a trădat misiunea de bun creştin şi bun român:

„Şi ceea ce a urmat a fost “plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Am trăit iadul, patru ani, la Zarca. Iar pe român noi nu l-am trădat. Cum am intrat în puşcărie, cu inima curată, aşa am scos-o la lumină – parcă mai curată: aur purificat, pentru Hristos. Cum am intrat în puşcărie, cu dragoste de neam, tot aşa am ieşit pe poarta Aiudului – parcă iubirea pentru român a mai crescut cu-n stat de om” (în Permanenţe, nov. 2001).

A scris mai multe volume de memorii: „Bucuriile suferinţei”, „Oranki – Amintiri din captivitate” (amintiri din anii 1942-1948), „Viforniţa cea mare” (despre perioada 1949-1956), „Satul blestemat” (despre anii deportării în Bărăgan), „Hotarul cu cetăţi” (despre Basarabia anilor 1930-1935), „Nostalgia paradisului” (1996).

 Un portret de sfânt îi face colegul său mai tânăr de suferinţă, Aurel Sergiu Marinescu în cartea sa „Prizonier în propria ţară”, vol. II, p. 279-284:

„Din perioada de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui D. Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în faţa a douăzeci de persoane, ofiţeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României, a primit jurământul de credinţă al Regelui Mihai I al României, pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent şi Generalul Antonescu. Pe front, în Crimeea, l-a împărtăşit pe Regele Mihai I şi, în altă situaţie, pe Mareşalul Antonescu.

Căpitan şi preot militar pe frontul de răsărit, a căzut, la vârsta de 32 de ani, prizonier la Stalingrad, chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina.; muncă forţată, temperaturi joase, foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

În lagăr Ruşii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia şi Bucovina sunt teritorii româneşti şi a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Preotul Dimitrie Bejan mi-a afirmat că a fost ţinut într-o închisoare din Moscova un an de zile şi că regimul de acolo era mai omenesc şi mai bun decât cel de la Aiud şi Jilava. Înainte de a fi executat prin împuşcare, a strigat în instanţă că este cetăţean român şi, conform legilor internaţionale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în ţară cu dosar penal, judecat şi condamnat la opt ani.

În 1948 a fost trimis în ţara pe care o iubea atât şi unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obţinerea actelor că este în viaţă. A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

În 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii.

În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi. Şi Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi, apoi anchetaţi la Constanţa. El a fost acuzat de „trăire legionară în defavoarea comunismului” şi a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. La Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Părintele a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care până la eliberarea sa, în ultima serie din 21 august 1964, a stat în Zarcă, în lanţuri.

MAI a cerut Mitropoliei Iaşi să fie numit preot paroh în Ghindăoani, unde a slujit cinci ani şi jumătate. Securitatea era prezentă permanent în biserică, căci preotul Dimitrie Bejan făcea misionarism şi, datorită slujbelor sale, se crease un pelerinaj, ceea ce autorităţile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească şi a fost urmărit în permanenţă de zece consăteni şi un preot, care erau informatorii Securităţii. Ca preot în Ghindăoani, i s-a făcut un proces la care au luat parte şaisprezece preoţi din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securităţii Neamţ şi secretarul de partid al judeţului Neamţ. Toţi voluntarii l-au acuzat, cerând să fie dat afară din preoţie. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că aşteaptă americanii şi ţinea deschisă permanent biserica. Aşa că în 1970, pensionat forţat de Securitate, partid şi Mitropolie, în 24 de ore a fost trimis în oraşul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică cu DO în casa familiei. Un securist maior l-a supravegheat până în 22 decembrie 1989.

La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea. Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii. (v. Permanenţe, nov. 2005)

Sfaturi ale părintelui:

„- Ce virtuţi de bază îi trebuie creştinului, să poată trece cu folos povara vieţii pe pământ?

– Întâi, să fie creştin ortodox; al doilea, să ştie că suferinţa este indisolubil legată de viaţa omului pe pământ; al treilea, să ştie că la capătul suferinţei, prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide mântuitor, Raiul.

– Pot fi consideraţi sfinţi acei călugări martirizaţi pentru Hristos? Dar ceilalţi creştini ucişi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiţi sfinţi şi martiri?

– Da! Toţi, în masă! Cum sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini.

– Când v-aţi eliberat şi cum aţi ajuns preot la Ghindăoani, Neamţ, după eliberare?

– M-am eliberat în preajma zilei de 23 august 1964, în urma unui decret de amnistie generală. Ne părea rău că am părăsit puşcăria; ne învăţasem cu ea. Ne părea normală viaţa de puşcăriaş cu greutăţile ei, dar şi cu bucuria îmbăierilor spirituale pe care le-am cunoscut în lagărele ruseşti şi puşcăriile româneşti. Am fost numit, la cererea Ministerului de Interne adresată Mitropoliei din Iaşi, ca preot paroh la biserica din Ghindăoani, judeţul Neamţ. La l mai 1965 m-am prezentat la parohie şi am rămas acolo timp de cinci ani şi jumătate. La 6 octombrie, 1970, am fost scos din serviciu de către securitate, partid şi mitropolie, pensionat în 24 de ore şi trimis la Hârlău, unde stau şi astăzi, în propria mea casă. Am stat aici cu domiciliul obligatoriu până la 22 decembrie 1989, când un trimis al securităţii de la Iaşi mi-a comunicat că sunt liber.

– Ce ispite mari aţi avut aici, ca preot? Este adevărat că două femei rele au încercat să vă

otrăvească? Cum v-aţi vindecat atunci?

– Da, la uşa Altarului, într-o Duminică două femei străine mi-au dat un pomelnic, o prescură şi un sfert de vin cu care am făcut slujba în ziua aceea. Au spus că sunt de la Suceava şi că au un proces a doua zi. De aceea au plecat imediat. Eu însă voiam să le găzduiesc la un credincios din apropiere. Ele au refuzat şi au plecat. Unii spuneau că ele erau vrăjitoare şi voiau să se răzbune pe mine, că femeile care veneau aici refuzau farmecele lor. Alţii spuneau că erau trimise de securitate ca să mă omoare. Eu însă i-am iertat pe toţi. După slujbă, mi-am dat seama că am fost otrăvit. Am căzut în Altar, bolnav. Eram verde la faţă. Oamenii m-au dus acasă, m-au întins pe pat, iar femeile mă boceau. M-am închinat: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”. Am văzut ca o lumină puternică în faţa mea, am zâmbit căci mă simţeam fericit. Şi atât. M-am trezit la spitalul din Piatra Neamţ cu câţiva doctori în jurul meu. Mi-au spus că în sticla de vin au găsit urme de sodă caustică.

25 de ani, din 1970, n-am liturghisit nici într-o biserică. Când am ajuns la Iaşi, ne-am dus la Mitropolie în dimineaţa zilei de 24 august, 1964. Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Părinţilor, am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai! – i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?„. Eram aşa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu!

„Chiar dacă se vor supăra femeile pe noi – socotesc că legiuitorii nu se vor speria de manifestările lor de stradă – trebuie ca ele să fie lipsite de „drepturile” de a deveni hamal, fierar, fochist şi să se întoarcă la ocupaţiile lor naturale: căminul şi copiii. Cum e mama, aşa vor fi şi copiii. Pe noi ne interesează la maximum aceşti copii; copiii de astăzi sunt ţara de mâine. Nu vezi dezmăţul şi dezorientarea celor ce se ridică acum? Dragă părinte, grea muncă ne aşteaptă mâine; redresarea generaţiei viitoare şi întoarcerea femeii la bunele sale îndatoriri. Hai, socotesc că, în societatea de mâine se va găsi loc pentru femeie, pentru orele ei libere, în artă, în învăţământ, la spital… Da, sunt ocupaţii care se potrivesc cu gingăşia ei naturală, însă nu vreau să mai aud de femei-miliţian sau anchetator de securitate”.

Grigore Caraza despre părintele Bejan:

1958, Duminică, 13 septembrie, la mica noastră biserică, după terminarea slujbei, preotul Dumitru Bejan a ieşit în faţa Uşilor Împărăteşti, începându-şi predica:

– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Fraţi creştini, această duminică poate este ultima când suntem prezenţi aici şi vă vorbesc. Poate…

În clipa următoare însă vocea i se opri în gât şi izbucni în lacrimi.

– Nu! Nu pot! Nu mai pot! a zis, mai mult în şoaptă, după care a lăsat capul în pământ şi s-a întors în Altar.

În biserică se făcu puţină rumoare, apoi o linişte adâncă, prevestitoare parcă a unui mare dezastru. Ştiindu-mă cel mai apropiat, enoriaşii de lângă mine m-au îndemnat să merg în Altar şi să-l rog să-şi continue predica.

S-a întors părintele şi, pentru că era un mare orator şi tot ce spunea pornea din inimă, toată lumea din biserică a plâns în duminica aceea. (Ultimele zile în Bărăgan)

Părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii. Ajunşi la Hârlău, întâlnirea cu părintele Mitiţă, cum îi spuneau prietenii, a fost impresionantă.

– Bine-ai venit, americanule!

Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele şi vorbele ne erau înecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem… Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate şi mai multă blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească…

După discuţii îndelungi… părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:

– Iartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo.

– Iartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem…

La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile gardului şi mi-a zis:

– Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu… Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeaţă, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât de drag lui… (Părintele Dumitru Bejan)

(Gr. Caraza „Aiud însângerat”)

Sursa: “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche