Sfântul Ierarh Teodosie s-a născut în ținutul Vrancei, în prima jumătate a veacului al XVII-lea și, iubind din tinerețe viața călugărească, s-a lepădat de lume și a primit sfântul chip îngeresc la Schitul Brazi. Cugetând ziua și noaptea la Legea lui Dumnezeu și deprinzând de la dascălii încercați din mănăstirile Țării de Jos a Moldovei învățăturile cele folositoare, a fost ales egumen al Mănăstirii Bogdana din ținutul Bacăului, reconstruind în vremea stăreției sale acest sfânt locaș.
Pentru vrednicia sa și pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Rădăuți în anul 1670, iar peste un an a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului. Iubind cu adevărat sfintele lui Dumnezeu locașuri, a cercetat și a ajutat cu multă râvnă schiturile și mânăstirile din eparhia sa, sprijinind totodată și pe binecredincioșii creștini aflați în felurite necazuri sau cuprinși de sărăcie.
În anul 1674, Sfântul și preaînvățatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras în Polonia, împreună cu domnitorul Ștefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprită de cetele de turci și de tătari, care au adus la cârma țării pe Dumitrașcu, din neamul Cantacuzinilor. Acesta, văzând că moldovenii au fost lipsiți de păstorul lor, a cerut arhiereilor să-și pună mitropolit. Ierarhul Teodosie, deși nu voia, mai mult fiind silit, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei în acele vremuri greu de îndurat, când turcii și tătarii intraseră ca lupii înfometați în smerita lui turmă. De aceea, bunul păstor nu a răbdat mult a vedea în toate zilele cum sunt nedreptățiți creștinii, ci, punându-și sufletul pentru oile sale, a mers la domnitor și i-a cerut să pună capăt asupririi poporului și să alunge dincolo de hotare pe păgâni. Mâniat, Dumirașcu Vodă nu a voit să audă mustrările cele drepte ale mitropolitului, ci, fără judecată, l-a silit să-și părăsească scaunul, pe care nu stătuse decât vreme de un an, și să fie pus sub pază în Mănăstirea „Sfântul Sava”, din Iași. Răbdând cu mult curaj nedreapta prigonire, ierarhul mărturisitor al dreptății a stat închis acolo până la revenirea în țară a blândului mitropolit Dosoftei, care l-a scos pe ierarhul Teodosie din surghiunul său.
Acesta s-a retras în părțile Țării de Jos, viețuind când la Focșani, când la Bogdana. În acest răstimp s-a îngrijit îndeosebi de reconstruirea Schitului Brazi, unde a ridicat o nouă biserică și chilii, așezând acolo monahi și punându-i sub ascultarea egumenului Zaharia, care viețuise o vreme în Sfântul Munte Athos.
În anul 1688, pe când se afla la Focșani, a fost răpit și dus în Țara Românească, unde a îndurat, vreme de 10 săptămâni, închisoare și chinuri din partea rudeniilor lui Dumitrașcu Vodă, fostul domnitor al Moldovei. Scăpând cu viață și din această dureroasă încercare, ierarhul Teodosie a continuat să se ocupe de sfintele locașuri din ținutul Vrancei, pregătind toate cele necesare pentru ridicarea a încă trei schituri.
În toamna anului 1694, tătarii au năvălit din nou în Moldova, jefuind pe creștini și distrugând bisericile. Cunoscându-și mai înainte sfârșitul, mitropolitul Teodosie s-a pregătit duhovnicește. Curând, la Schitul Brazi a venit o ceată de tătari, care l-au schingiuit pe bătrânul arhiereu, cerându-i să le predea agoniseala mănăstirii și odoarele sfântului locaș. Acesta a refuzat, preferând mai degrabă să fie chinuit, decât să dea în mâinile păgânilor puținele bunuri ale mânăstirii și sfintele vase. În cele din urmă, tătarii i-au tăiat capul. Noaptea a fost îngropat în grabă de câțiva credincioși. Așa a luat cununa muceniciei mult-pătimitorul ierarh, primindu-și prin sabie sfârșitul și suferind pentru dragostea de Dumnezeu și de Biserică.
Prin minune, în anul 1842, s-au aflat cinstitele sale moaște, de față fiind și Sfântul Antipa de la Calapodești. Astăzi, moaștele Sfântului se află tot la Mănăstirea Brazi, lângă orașul Panciu din Vrancea, fiind izvor de vindecări și de alinare sufletească pentru toți cei ce vin să-l cinstească.
Viața Sfințitului Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte locașuri și pentru cinstirea celor sfinte, smerenia sa adâncă, dragostea pentru buna rânduială și chivernisire a obștilor monahale, grija părintească față de păstoriții săi, răbdarea tuturor suferințelor și prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum și lucrarea lui, încununată de jertfa martirică, au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptslăvitorii creștini, fiind canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2003, cu data de prăznuire în 22 septembrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu