Stareţul Daniil Tudor - Floarea de foc a Ortodoxiei

Silviu Aroneţ

În data de 17 noiembrie 1962, în jurul orei unu din noapte se muta la viaţa veşnică Stareţul Mânăstirii Rarău, Ieroschimonahul Daniil Tudor, lungind cu suferinţa şi martiriul său lunga listă a crimelor comise de comunismul ateu.

Decesul a survenit, în închisoarea Aiud, după ce părintele fusese, din nou, zdrobit în bătăi cu pumnii, bocancii şi bastoanele de către „omul nou” al orânduirii socialiste.

Fişa medicală a spitalului închisorii consemnează, cu toate erorile şi omisiunile, starea bolnavului, diagnosticul şi cauza morţii: hemoragie cerebrală. Nu şi cauza reală a morţii, documentul în cauză neconsemnând dacă hemoragia a fost provocată de vreo agresiune, însă având în vedere „antecedentele” securităţii, se poate afirma cu certitudine că părintele Daniil a fost bătut cu bestialitate, în repetate rânduri. Acesta s-a învrednicit de moarte mucenicească, mărturisindu-L până în ultima clipă pe Mântuitorul Iisus Hristos.

  

Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor, fratele Agaton, sau părintele Daniil – etape ale trecerii de la mirean, la scriitorul îndumnezeit şi la slujitorul lui Dumnezeu

Până să ajungem la ultimul capitol al vieţii celui care a fost Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor, fratele Agaton, sau părintele Daniil se cuvine să cercetăm biografia acestei complexe personalităţi, care a marcat veacul său şi ne-a lăsat moştenire „Rugul Aprins” al credinţei.

Tweet

Marturisitorii din inchisorile comuniste - Părintele Gheorghe Calciu: "Ei toţi erau pentru noi sfinţi"

 - Ce influenţă au avut asupra celor închişi în 1948 de către comunişti, deţinuţii mai vechi, arestaţi în 1941 de Antonescu?

- De la ei am învăţat noi. Ei intraseră în închisoare cu fragmente din Sfânta Scriptură, pe care le ţineau ascunse şi pe care ni le-au dat şi nouă. Citeam Evanghelia şi o învăţam pe de rost. Când primeam o foaie cu un fragment din Evanghelia lui Matei, să zicem, ne înfrăţeam toţi din celulă şi învăţam textul pe dinafară. Şi tot timpul ne veneau mesaje de la Gafencu şi ceilalţi, să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm! Îmi amintesc că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea continuă. Adică celula noastră se ruga, să zicem, o oră, noaptea, după culcare. Eram patru în celulă şi fiecare se ruga un sfert de oră, în timp ce ceilalţi dormeau. După o oră băteam în peretele alăturat şi aşa rugăciunea mergea mai departe, până când se întorcea iar la noi. În- tr-o noapte făcea circuitul. Rânduiala asta s-a ţinut luni de zile. Şi după câte ştiu eu, toate etajele făceau la fel.

- Cam câţi studenţi eraţi atunci în Piteşti?

- Cred că peste o mie.

- Iar aceştia puţini, închişi din '41, se bucurau de autoritate…

- Da. Era atât de mare autoritatea lor şi admiraţia noastră pentru ei, încât îi socoteam aşa, nişte supraoameni. Pentru că noi ne gândeam că dacă o să facem puşcărie cât au făcut ei - din '41 până atunci erau şapte ani, îţi închipui! - sigur nu vom supravieţui. Ni se păreau cu totul deosebiţi… Şi mai ales că vedeai calmul lor. Extraordinar! Nu se supărau, nu se mâniau... Noi ne mai certam între noi. Ei nu se amestecau în nicio ceartă, nu se sfădeau. Pe urmă, mai era şi chestia asta cu foamea: venea pâinea şi trebuia să o împarţi şi era discuţie, că cine împărţea îşi lua partea cea mai mare. Pe ei însă nu-i interesa lucrul ăsta. Şi uneori parcă aveam necaz pe ei că nu sunt afectaţi de nimic din ceea ce pe noi ne distrugea…!

Tweet