marți, 14 mai 2019

14 Mai – Ziua cinstirii martirilor români din temniţele comuniste. Părintele Justin Pârvu despre 14 Mai 1948, ziua neagră a arestărilor

PJustin-cu-mirul
Cea mai grozavă şi funestă săptămână a fost în jurul lui 14 mai. Una din cele mai cenuşii pagini din istoria românească… Circulau pe atunci maşini foarte luxoase. Intraseră în circuitul ţării noastre nişte autocare noi, maşini poloneze, foarte elegante la suprafaţă, dar înăuntru era totul închis şi nu se vedea nimic. Lumea se obişnuise… Eh, maşini poloneze!… Dar acolo erau numai şi numai deţinuţi politici. Pentru că arestările, care se făceau noaptea, erau foarte multe, rămâneau deţinuţii de transportat şi dimineaţa cam până la opt, nouă. Interesul era ca aceste maşini să nu se oprească pe la securităţi pentru că se demasca ce conţin.

Încă o treabă foarte interesantă!… În partea de sud-est a oraşului se auzeau împuşcături pe care ei le mascau, zicând: „armata face manevre”. Erau cunoscute aceste manevre ale armatei. Se făcea o manevră în Roman, se mai făcea la două, trei săptămâni una în Iaşi, în sfârşit, în diferite oraşe. Ce era cu împuşcăturile acelea? Aduceau aici noaptea familii întregi din comuna Bosancea, din zona Bucovinei. Bosancea, o comună de mare rezistenţă unde şi ruşii au fost dezarmaţi şi acum venise momentul de răzbunare împotriva bosăncenilor. Au făcut gropi comune în Piatra Neamţ, pe dealul Balaurului şi acolo aduceau cu maşinile, noaptea, familii întregi, le mitraliau şi le aruncau în gropile comune. Dimineaţa era totul nivelat, cu iarbă şi flori şi nu se ştia ce e acolo. În 1951 s-au făcut de către popa Nicolae săpături pe dealul Balaurului, însă securitatea a oprit să se mai continue săpăturile.

luni, 13 mai 2019

Monahul Teodor Stănescu s-a alăturat fraţilor săi din ceruri

Puţin după ora 8 dimineaţa a acestei zile de Luni, 13 Mai 2019, monahul Teodor Stănescu s-a mutat după această viaţă după o grea suferinţă.

Părintele Teodor a trecut prin iadul reeducării comuniste de la închisorile Piteşti şi Gherla, iar după eliberare şi-a iertat torţionarii şi a purtat un mare canon al pocăinţei recunoscîndu-şi public căderile la care a fost supus de către infernul bolşevic. A fost arestat în 1948, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce şi a fost îndelung torturat pentru dragostea de Neam şi Ţară. Şi-a purtat cu multă demnitate rănile şi suferinţele din închisoare. Părinţii Constantin Voicescu şi Justin Pârvu l-au ajutat cu dragostea lor pentru a se întoarce cît mai repede şi mai desăvîrşit la Mîntuitorul Hristos.

În anul 2002 a ales să devină monah şi s-a implicat cu toată inima în ctitorirea unui memorial creştin ortodox la Rîpa Robilor de la Aiud.

Chiar şi după vîrsta de 80 de ani a continuat să scrie, să conferenţieze şi să dea interviuri pentru a trezi inimile tinerelor generaţii. Mărturiile sale oculare, ca şi ale tuturor celorlalţi din generaţia sa, sînt un martor nepreţuit al unei istorii puternic contra-făcute de actuala propagandă marxistă. A fost nelipsit de la slujbele Bisericii, asumîndu-şi desăvîrşit cinul monahal. S-a mutat la cele veşnice spovedit şi împărtăşit. Dumnezeu să primească jertfa şi rugăciunile sale!

sâmbătă, 11 mai 2019

Stareţul Dionisie Ignat de la Colciu († 11 mai 2004)

Părintele Dionisie Ignat s-a născut la 22 septembrie 1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru, fiind mezinul familiei. Tatăl său, Ioan, a fost un om foarte credincios, dar a murit când Dumitru avea doar un an şi ceva.
Din cauza condiţiilor vitrege din timpul Primului Război Mondial şi de mai apoi, tânărul Dumitru a absolvit doar patru clase primare, de fiecare dată fiind premiant, şi doi ani de şcoală profesională.

Parintele Dionisie de la Colciu: "Uniunea Europeana este Casa Faradelegilor"

Sa avem nadejdea la Dumnezeu, dar timpurile sunt critice. Timpurile-s foarte critice. Dupa cum spun Sfintii Parinti, Sfintii Prooroci, noi am intrat in veacul al VIII-lea, si ei asa scriu ca, intrand in al VIII-lea veac, multe necazuri o sa vina peste omenire, mari schimbari o sa fie in lume.

Dupa scrierile Sfintilor Parinti, omenirea as­teapta doua pericole infricosate: un razboi infricosat de mare si imparatia lui Antihrist. Acuma numai Dumne­zeu stie care va apuca inainte, razboiul acela care se as­teapta sau imparatia lui Antihrist. Noua nu ne-a ramas altceva decat sa ne pregatim. Sa ne pregatim prin poca­inta, spre marturisire curata, ca nimenea nu se poate mantui decat numai prin pocainta, adica prin marturisirea pacatelor inaintea parintelui duhovnic.

O sa fie un razboi infricosat, poate nu acum, dar in cativa ani. Asa va fi ca nu vor mai cunoaste ca au fost oameni cei omorati. Suntem in vremurile de pe urma. Sunt semne vadite.

Virgiliu Gheorghe - Despre Duhovnicul Dionisie de la Colciu

duminică, 5 mai 2019

Viața și pătimirea Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou, făcătorul de minuni

Sfântul Efrem cel Nou, numit mare mucenic şi tămăduitor, s-a născut pe 14 septembrie anul 1384 în ziua prăznuirii Înălţării Sfintei Cruci, în oraşul Tricala din Grecia. La botez copilul a primit numele de Constantin. Rămânând orfan de mic, sfântul a fost neîncetat mângâiat de harul lui Dumnezeu. Tatăl său trecând la cele veşnice, sfântul a rămas în grija mamei sale împreună cu alţi şase fraţi. Constantin a plecat de acasă pentru a nu fi înrolat cu forţa în armata otomană, care din anul 1393 stăpânea această regiune. 

La vârsta de 14 ani a intrat ca monah în Mănăstirea Buna Vestire, zidită pe locul numit Colina Neprihăniţilor, Nea Makri, undeva în Attica, Grecia. Pe atunci peninsula grecească Attica nu era încă sub ocupaţie otomană. În mănăstirea de pe Muntele Amomon, lângă Nea Makri, vreme de peste 27 de ani, Sfântul Efrem cel Nou l-a urmat pe Hristos întru toate, atât în vieţuire curată, cât şi în pătimire. După o vreme, sfântul a fost hirotonit preot ieromonah. În anul 1416 otomanii au ocupat Peninsula Attica, iar în anul 1424 au atacat mănăstirea, omorând pe călugări, în afară de Sfântul Efrem cel Nou, care nu se afla în mănăstire, ci într-o peşteră din apropiere în care obişnuia să se nevoiască. Mănăstirea a fost aproape distrusă fiind pângărită şi jefuită, iar călugării decapitaţi. Peste un an otomanii au atacat din nou mănăstirea, prinzându-l şi pe Sfântul Efrem. În ziua de 14 septembrie 1425, dată la care Sfântul împlinea 41 de ani, a fost luat rob de turci. Înălţarea Sfintei Cruci care se prăznuia în acea zi a coincis cu urcarea Sfântului Efrem cel Nou pe crucea pătimirilor.

vineri, 3 mai 2019

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca” de la Mănăstirea Ghighiu

La câţiva paşi de Ploieşti, Mănăstirea Ghighiu adăposteşte o mare comoară spirituală: icoana Maicii Domnului „Siriaca”, icoană grabnic ajutătoare, care nu conteneşte nici astăzi a face minuni.
Aflat într-o vizită mai lungă în România, pe 25 februarie 1958 Preasfinţitul Vasile Samaha, episcop de Serghiopolis din cadrul Patriarhiei Antiohiei, a fost condus la Mănăstirea Ghighiu. Cu prilejul acestei vizite, episcopul a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului, veche de peste patru sute de ani. În Patriarhia Antiohiei, această icoană a Maicii Domnului era cunoscută sub numele de Maica Domnului din Bhamdoun – Muntele Libanului. Nu se cunosc împrejurările în care icoana a ajuns din Liban la Mitropolitul Vasile Samaha.

Minunile Maicii Domnului la izvoare româneşti

Sinaxarul sărbătorii Izvorul Tămăduirii vorbeşte de minunile făcute de Maica Domnului la izvorul din apropierea Constantinopolului şi despre bisericile construite ca mulţumire aici de împăraţii Leon cel Mare (457-474) şi Justinian (527-565). Dar şi pe întinsul ţării noastre Maica Domnului a făcut minuni la diferite izvoare. În jurul lor s-au ridicat biserici şi mănăstiri care au ca hram "Izvorul Tămăduirii".

Izvorul tămăduitor de la Mănăstirea Ghighiu, judeţul Prahova, a fost descoperit în jurul anului 1817 de un călugăr pe nume Agapie, care a venit de la Mănăstirea Cernica pentru a căuta un loc unde să ridice o mănăstire. "Aici exista o livadă cu meri, în care călugărul s-a odihnit. Aţipind, a fost trezit de susurul apei care a izvorât atunci. Această minune l-a făcut să înţeleagă că acesta era locul pe care el îl căuta, loc binecuvântat de Dumnezeu", spune maica stareţă Eupraxia Neacşu. Biserica mănăstirii a primit hramul "Izvorul Tămăduirii". "De atunci curge încontinuu şi nu are nici pompă care să scoată apa. Multă lume s-a tămăduit la apa aceasta. În ziua hramului, după ce stau la Sfânta Liturghie, oamenii merg la izvor şi iau apă. Credincioşii au mare evlavie la acest izvor, stau la coadă chiar şi câteva ore. Multe minuni se fac la acest izvor cu cei care vin cu evlavie şi credinţă", mai spune maica stareţă.

Imagini de la Izvorul Tămăduirii

Imagini de la Izvorul Tămăduirii din Constantinopol, Istanbulul de astăzi. Aceasta este apa binecuvântată de Maica Domnului care face minuni și tămăduiește bolnavi încă din secolul V.

joi, 2 mai 2019

2 mai - Sfanta Matrona din Moscova

Sfânta Matrona s-a născut în familia unor ţărani săraci din satul Sebino, guberia Tula.  Încă de la început Dumnezeu dori să descopere pe vasul Său cel ales, căci în vremea afundării în apa Botezului, se văzu stâlp de tămâie cu bună mireasmă ridicându-se din cristelniţă. Văzând minunea, evlaviosul preot Vasile spuse tuturor celor prezenţi de sfinţenia acestui copil. Mai mult, pe pieptul pruncei se putea vedea o ridicătură în semnul crucii.
Întrucât din naştere fu lipsită de vedere, copiii adesea o batjocoreau, iar fetele mai mari o băteau cu urzică, pricină pentru care încă din copilărie se ferea de oameni, încetând să mai iasă din casă şi dăruindu-se rugăciunii şi cugetării la cele dumnezeieşti. Locuind în apropierea bisericii satului, mergea la toate slujbele, stând neclintită şi învăţând cu timpul toate cântările.

luni, 29 aprilie 2019

Sfantul Mucenic Gheorghe

Sfantul Mucenic Gheorghe s-a nascut in Capadocia, din parinti crestini. A trait in vremea imparatului Diocletian (sec. al IV-lea). Datorita vitejiei si victoriilor sale, ajunge conducator de armata.

In anul 303, imparatul Diocletian va incepe lupta impotriva crestinilor. Au fost daramate lacasuri de cult, interzise adunarile crestinilor, arse cartile sfinte, iar cei ce refuzau sa aduca jertfa zeilor erau ucisi. In fata acestei situatii, Sfantul Gheorghe nu se fereste sa-si marturiseasca credinta in Hristos, motiv pentru care va fi intemnitat. Va fi supus la diverse chinuri: loviri cu sulita, tras pe roata, ingropat in var, lespezi de piatra puse pe piept, etc, dar nicio tortura nu l-a facut sa renunte la credinta sa.

Cei prezenti la aceste suferinte, uimiti de faptul ca Sfantul Gheorghe a ramas nevatamat si ca a inviat un mort, au renuntat la credinta pagana si au primit credinta in Hristos. Minunea invierii celui decedat, a convins-o si pe imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, sa imbratiseze crestinismul.

Radu Gyr – „Apostolul poet al închisorilor româneşti”

Când noaptea mă prindea de caraulă,
Însâ
ngerat de-al dorurilor șir,
Iisus venea la mine în celulă,
Adus de mucenicul Radu Gyr[1]
„Dacă Iisus a spus că oricine întoarce pe cineva în numele Lui de pe o cale greşită, Apostol se va numi, oare cum se va numi Radu Gyr care a scos atâtea suflete din disperare? De câte ori trebuie să se numească Apostol numai pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n” număr („n” înseamnă infinitul în fond, un număr de necuprins cu imaginația). Un număr de necuprins de deținuți au aflat în poezia „Iisus în celulă” posibilitatea de a-şi găsi în palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este acesta?”(Aspazia Oțel Petrescu).
Copilăria
Radu Gyr, pe adevăratul său nume, Radu Ştefan Demetrescu, s-a născut la 2 martie 1905, la poalele Gruiului din Câmpulung Muscel, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivație. Aceasta s-a făcut astfel: „g”-ul a rămas la început, „r”-ul s-a dus la sfârşit, iar „y”-ul este de fapt un semn care reprezintă contopirea „i”-ului cu „u”-ul, formând acest diftong ce se pronunță „gir”.
Radu Gyr descinde dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu al renumitul actor Ştefan Coco Demitrescu şi al Eugeniei Gherghel, muziciană provenită dintr-o veche familie botăşăneană, cu origini germane. La vârsta de 3 ani Radu se va muta împreună cu părinții săi în oraşul Craiova, unde tatăl său lucra la Teatrul Național al oraşului. Micul Radu primeşte o aleasă educație culturală, însuşindu-şi cultura germană de la mama sa, cât şi talentul muzical. Despre mama sa, Radu Gyr consemna în memoriile sale: „inteligentă, spirituală şi îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost cel mai bun sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă rolurile lui, sugerându-i tonul şi gesturile personajelor pe care urma să le interpreteze pe scenă. În acelaşi timp, ea mi-a trezit şi stimulat dragostea pentru poveşti şi poezie”. Crescând în şoaptele basmelor mamei şi dinamismul pieselor de teatru ale tatălui, micul Radu îşi formează propriul orizont literar, din care începe să compună, oferind celor dragi câte o mică epigramă. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani, dedicând profesorilor săi epigrame. Copilăria sa, Gyr şi-o descrie astfel: „Am fost un copil blând şi iubitor, deloc zburdalnic, puțin cam încăpățânat, timid şi dispus către visătorie. Temperamentul meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din trăsăturile sufleteşti ale copilului de odinioară sfiiciunea şi înclinația spre reverie”.

duminică, 28 aprilie 2019

Istorisire despre o minune ce s-a petrecut la mănăstirea Peşterilor odată de Sfintele Paşti

Din cartea Patericul Lavrei Pesterilor de la Kiev

În 1463 arhimandrit al mănăstirii Peşterilor era fericitul Nicolae.

În ziua de Paşti a acelui an, ziua în care toţi creştinii sărbătoreau învingerea morţii şi slobozirea din iad, unul dintre părinţii mănăstirii, cuviosul şi virtuosul ieromonah Dionisie Stepa, a intrat în peştera cuviosului Antonie ca să tămâieze cinstitele moaşte ale sfinţilor părinţilor adormiţi. Îl urmau şi câţiva fraţi cu lumânări aprinse. Când ajunse în locul unde fusese vechea trapeză a monahilor de la peşteri, fericitul Dionisie tămâie sfintele moaşte şi spuse cu voce tare:

Învierea Domnului cu părintele Gheorghe Calciu - Închisoarea Aiud, anul 1980

...Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. In noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând.

Vuietul lor pătrundea foarte… spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, cipătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.

Şi am cântat „Hristos a înviat!“. La început în gând, pe urma am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea… Cele mai dragi amintiri in perioada aceasta de izolare au fost relatia mea cu elevii de la Seminarul Teologic si amintirile copilariei. Era vorba de inocenta – inocenta copilariei si inocenta acelor tineri care ma sustinusera in timpul predicilor mele.

Când osemintele au răspuns: Adevărat a înviat!

S-a întâmplat în ziua de Paști a anului 1935, la mănăstirea Sfântul Pavel din Sfântul Munte. După Vecernia Dragostei (a doua Înviere), se obișnuiește să se adune toți părinții în arhondaric, pentru a-și adresa unii altora urările de Paște. Părintele Toma, proaspăt tuns în monahism, necunoscând rânduiala, s-a dus în față, împreună cu monahii mai bătrâni. Starețul Serafim l-a văzut, dar nu i-a spus nimic.

 Când părintele Toma i-a zis «binecuvântați», starețul i-a răspuns: «Părinte Toma, du-te jos, te rog, în osuar, și spune “Hristos a înviat” și oaselor părinților adormiți, iar apoi vino înapoi». Tânărul călugăr, simplu, smerit, grăbindu-se să facă ascultare, fără să stea prea mult pe gânduri, a alergat la osuar. Ajuns acolo, a strigat cu glas mare: «Părinți și frați, m-a trimis starețul să vă spun Hristos a înviat!». Atunci s-a petrecut următorul fapt minunat: oasele au început să salte, să scrâșnească, să joace, să sară în sus de bucurie! Un craniu s-a ridicat chiar la un metru de sol și i-a răspuns: «Cu adevărat a înviat Domnul!».