Gabriel Bunge, un calugar catolic convertit la ortodoxie: "Vestul s-a separat de est şi nu viceversa"

Trăieşte o viaţă de pustnic într-un mic schit din Elveţia, nu foloseşte niciodată internetul şi singurul mijloc de comunicare cu el este prin telefon. Acesta e de fapt un robot care răspunde într-o cameră îndepărtată. Dacă doreşti să vorbeşti cu el, trebuie să laşi un mesaj cu timpul când vei suna din nou, şi dacă Părintele Gabriel este gata să vorbească, va fi lângă telefon la timpul specificat. Am fost norocoşi să nu trecem prin acest proces, deoarece l-am întâlnit la Moscova. În 27 august 2010, s-a convertit la ortodoxie de la catolicism.

În conversaţia noastră, Părintele Gabriel ne- a vorbit despre motivele deciziei sale, despre principalele diferenţe dintre Valaam (mănăstire din Rusia) şi Elveţia şi despre multe alte lucruri.

Reporter: Dacă un om dintr-o tradiţie creştină trece la alta, înseamnă că acestuia îi lipseşte ceva vital în viaţa sa spirituală.

Părintele Gabriel: Da. Şi dacă această persoană are 70 de ani, aşa ca mine, acest pas nu poate fi unul pripit, nu-i aşa?

R: Nu, nu poate fi. Dar ce vă lipsea, fiind un monah cu o mare experienţă spirituală?

P: Trebuie să vorbesc nu despre o decizie, ci despre întreaga călătorie a vieţii cu logica ei interioară. La un anumit moment, se întâmplă un eveniment pentru care te-ai pregătit întreaga viaţă. Ca toţi tinerii, am căutat calea mea în viaţă. Am intrat la Universitatea din Bonn şi am studiat filosofia şi teologia comparată. Nu mult după aceasta am vizitat Grecia şi am petrecut două luni pe insula Lesbos. Acolo am văzut un bătrân călugăr orthodox pentru prima oară.  Pe atunci eram atras către călugărie şi citisem ceva literatură ortodoxă, inclusive surse ruseşti. Bătrânul m-a uimit. El a devenit întruparea vieţii monahale pe care o întâlnisem doar în cărţi înainte. Deodată, în faţa mea, am văzut viaţa monahală care de la început îmi părea a fi autentică, adevărată, cea mai apropiată de practica primilor monahi creştini. Apoi am rămas în legătură cu acel bătrân toat viaţa mea. Şi am avut astfel un ideal de viaţă monahală.

Tweet

John Lincoln Downie: un american devenit Creştin Ortodox

John Lincoln Downie s-a născut în Beaverfalls, Pennsylvania, în anul 1971. După studiile efectuate la Geneva College, în cadrul Facultăţii de Biologie şi Filosofie (1989-1992) şi o perioadă de intense căutări spirituale s-a convertit la Ortodoxie.

A vieţuit în Sfântul Munte Athos la mânăstirea Cutlumuş vreme de doi ani (1999-2001). A venit apoi în România, unde a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti (2001-2006), devenind masterand în Teologie Biblică în cadrul aceleiaşi Facultăţi din 2006.

Lucrarea sa de licenţă a tratat despre „Raţiunile lucrurilor create potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae”.

- Domnule John Lincoln Downie, ce ne puteţi spune despre copilăria şi religia în care aţi crescut?

Am copilărit într-un mic orăşel din Pennsylvania, fiind născut în sânul unei familii reformate prezbiteriene. Am urmat o şcoală privată protestantă. Copilăria mea a fost aproape idilică. Sunt cel mai tânăr dintre cei 5 fraţi ai mei. Ne-am înţeles foarte bine între noi, fiind în acelaşi timp foarte diferiţi. Întreaga mea familie este o familie protestantă liniştită. Eu, în perioada colegiului, am devenit oarecum rebel. Revolta mea nu era întru totul rea. M-am revoltat împotriva a ceea ce se chema “succes” în societate şi împotriva materialismului care a cuprins acum America întreagă.

Tweet

Parintele Arsenie Boca: Puiul necurat

Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine "primul pui al diavolului". Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte protrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începutul mândriei. Lepădarea acesteia o poate face însă numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu.

Când vrei cu toată sinceritatea şi tăria să birui piedica a doua a viciilor minţii, despre care credeai că eşti tu însuţi, atunci şi Dumnezeu sporeşte dragostea ta către Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât şi piedica din cale e mai mare.

Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinăuntru ale iubirii de sine, se poartă şi se mărturisesc pe ei înşişi, străini şi călători pe aici pe pământ. Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să-i fie veşnică viaţa aceasta vremelnică.

Tweet

Dumnezeu, gasit de un ateu in suferintele cancerului

Aici așezăm povestea unor fapte petrecute cu câțiva ani în urmă, istorisite de Pr. Dimitrie, preotul paroh al bisericii ortodoxe Sfântul Vasile din cartierul Pireu din Atena cap

itala Greciei.

„Într-o dimineață după Sfânta Liturghie, un om în vârstă de cincizeci de ani a venit să vorbească cu mine. Nu îl cunoșteam și nici nu-l mai văzusem vreodată în biserica unde slujesc. Mi-a vorbit despre un om în vârstă de patruzeci și doi de ani, ce era internat la spitalul din Pireu, Grecia. Era diagnosticat cu cancer. Boala se răspândise prin tot corpul acestuia și metastazase în creier. După o investigație medicală, doctorii i-au spus că nu pot face nimic pentru a-i salva viața. I s-au prescris doze mari de medicamente însă acestea nu-i îmbunătățeau cu nimic starea. Domnul acesta mi-a spus că pacientul de pe patul spitalului era o rudă apropiată de-a sa. Apoi m-a rugat să merg cât mai curând posibil la spital pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine.

Tweet

Cuvantul rostit de parintele Daniil Stoenescu la trei ani de la stramutarea Parintelui Arsenie Boca in "lumea celor vii"

28 Noiembrie – o zi cu cruce...*

“Oare nu ardea în noi inima noastra când ne vorbea pe Cale – la Sâmbata, Prislop, Draganescu sau Sinaia – si ne tâlcuia Scripturile?"(cf. Luca 24,32)

Patericul ne relateaza despre un frate care, mergând odata la chilia avvei Arsenie cel Mare din Schit si trecând pe lânga fereastra, aruncându-si privirea spre înlauntru, i-a fost dat sa-l vada, din rânduiala si iconomie dumnezeiasca, pe batrânul calugar în rugaciune învaluit peste tot “ca de un foc” – de focul luminii harului Duhului Sfânt – caci, spune Patericul “era vrednic acel frate de a vedea astfel de lucruri minunate”.

Pentru cei ce l-au cunoscut si recunoscut, pentru cei ce l-au ascultat si urmat pe Parintele Arsenie Boca (29 sept. 1910 – 28 nov. 1989) ziua de 28 noiembrie – deja înscrisa cu “cruce rosie” în calendarul vietii noastre – ne este în anul bisericesc ca o “fereastra” prin care cu dragoste si dor ne aruncam privirea mintii – ca si ucenicul din Pateric – înspre personalitatea harismatica “ca o para de foc” a celui care a fost, este si va ramâne de-a pururi pentru ortodoxia, spiritualitatea si monahismul românesc al veacului XX – Parintele Arsenie, Omul lui Dumnezeu.

Tweet

Vorbe ale Parintelui Justin Parvu culese de ucenici si apropiati

• Vazînd niste frati care tocmai se calugarisera si care venisera sa-i binecuvinteze cu un cuvînt pentru viata, Parintele Iustin a spus: "Vai, ce de îngeri aici!"

• Si apoi, sfatuind si îndemnînd spre jertfelnicie, a zis: "Prigoane, puscarii, lagare, temnite, izolari, înfomerari, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut si noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar prin ce veti trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pîna azi".
• 
  
• Un frate a întrebat: "Parinte, Avva Varsanufie vorbeste ca în vremea sa mai ramasesera doar trei purtatori de Dumnezeu. Si daca asta era la 550 de ani dupa Hristos, astazi cîti mai sînt?" A raspuns batrînul: "Trei sute. Caci la sfîrsitul vremii sfintii nu vor mai face semne si minuni, ci vor petrece nestiuti si necunoscuti, în smerenie".

Tweet

Parintele Arsenie Boca despre semnul Crucii

Creştinismul nostru ar fi în mare parte de neînţeles, dacă n-am considera şi realitatea personală a demonului, a îngerilor căzuţi. Credinţa noastră ar fi incompletă şi s-ar dizolva cu uşurinţă, dintr-o religie revelată, într-o doctrină umanitară, sau, în cazul cel mai bun, într-un raţionalism protestant, fără nimic supranatural şi personal. Dar nu e bună nici extrema cealaltă, care, fie că admite răul ca principiu paralel cu Dumnezeu, fie că vorbeşte de demoni mult prea mult decât merită în realitate. A nu admite existenţa personală a îngerilor căzuţi şi a nu recunoaşte influenţa lor asupra vieţii sufletului, asupra minţii cu deosebire, dovedeşte fie un raţionalism sec şi trufaş, fie o ignoranţă a suficienţei de sine.

A admite răul ca pe un principiu paralel binelui înseamnă că ne cufundăm în adâncuri neguroase de istorie, când nu aveam o revelaţie precisă şi deplină a realităţilor spirituale. Pentru vremea noastră, cu o revelaţie completă, a mai zăbovi pe lângă elemente perimate din istoria religiilor, fireşte că dovedeşte multă îndărăptare mintală. Iar a îmblăti prea mult şi fără socoteală numele celui rău, fireşte că arată lipsă de socoteală, dacă nu chiar dezechilibrul minţii.

De aceea, socotind piedicile mântuirii la justa lor valoare, spunem că în calea mântuirii sau a întoarcerii noastre Acasă se mai ridică o stavilă: vrăjmaşul însuşi, puterea răului în persoană, sau îngerul rău. Mândria lui nu poate răbda bătaie; acesta-i chinul păcatului său, că totuşi trebuie s-o capete. Deci, dacă a fost bătut când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat, după zeci de ani de lupte dinlăuntru, din trup şi din suflet, atunci sufletul şi mintea, facându-se curate, îl prind în prezenţa nevăzută.

Atunci, nemaiavând ce face, vine în persoană să se războiască cu noi. De acum începe războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, sau războiul nevăzut. Spre războiul acesta însă să nu îndrăznească nimeni, de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a ruşina puterea vrăjmaşă şi a mai întări neputinţa oamenilor spre război, căci nu e un război de glumă.

Deocamdată să ne mulţumim a şti că asupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului şi al Maicii Domnului despre care zice Sf. Ioan Scărarul că: “Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”. Iar a doua armă pe care o avem împotriva puterii vrăjmaşe este Sf. Cruce. (Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi voi de diavol?)

Ei însă n-au semn, că nu-i lasă să-l facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica: “Armă nebiruită asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat”. Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului. Deci chiar în ceasul tulburării tale, să zici în adâncul inimii: “Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveş-temă de cel rău”. Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-1 lasă.

FRAGMENT DIN CARTEA ,,CARAREA IMPARATIEI”

Tweet

De la carma mintii atarna...

De la început e bine să plecăm cu câteva lucruri ştiute şi anume: că toţi oamenii, fară deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la Dumnezeu ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem.

 Fericit cine se-ntoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc... Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Vremea li se gata, lumina minţii li se stinge... şi aşa îi prinde noaptea - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă. Aci e toată drama omului căzut între tâlhari pe când se pogora din Ierusalim la Ierihon, adică a lui Adam cu toţi urmaşii, părăsind Raiul pentru lumea aceasta.

Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne-ntinde momele? - Că de la cârma mintii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.

Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei

Tweet

Parintele Arsenie Boca - Soarele smereniei

„David, deşi a trecut cu bine printr-atâtea încercări şi cenzuri, totuşi numai om fiind, nu ne-a putut arăta ceva desăvârşit; cu toate acestea, dacă noi ne-am purta ca David în vremea ispăşirii păcatelor, am fi destul de sporiţi în calea mântuirii. David era o icoană de mai înainte a lui Iisus, ce avea să vie. Dar numai Cel fără de păcat poate să ne arate şi să ne dea ceva desăvârşit şi în ispăşire. Adică ascultarea Lui şi ispăşirea Lui să împlinească ceea ce lipseşte din ascultarea şi din ispăşirea noastră a păcătoşilor.

Învăţătura desăvârşită o avem de la :Cel ce, fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare dovedindu-se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu l-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca, întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.

Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Mântuitorul pe cruce: El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu s-a împotrivit, ci a pornit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cunună de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege, toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea; pe aceasta o avea la spate. Crucea cea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Tweet

Miruna Lepus: "In manuale avem un Eminescu cenzurat"

Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,
2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea.

Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală?

Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare... Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui... Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu - jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu - poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui...

Tweet

Radu Gyr: Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Tweet

Cititor al blogului, despre solutia impotriva fricii: "Intoarcerea la Dumnezeu"

Un cititor al blogului a postat un comentariu la articolul Studenta romanca la Londra: "Dumnezeu a fost ucis de Occident" pe care il redau integral mai jos.

Catalin Ciobanu · 

Cred în acţiune şi reacţiune, în determinism social, în balanţa bine-rău care se manifestă în toate timpurile istoriei. Când anticorpii unui sistem social - învăţaţii, oamenii culţi şi see you bun simţ - intră într-o stare de amorţire, neglijând misiunea pe care o au în această viaţă, răul nu stă pe loc, el lucrează... preia puterea şi capătă puteri nemăsurate.

Trebuie să regăsim asumarea, responsabilitatea, ca umbră a conştiinţei şi, nu în ultimul rând, unirea în cuget şi-n simţiri! Actuala stare de lucruri nu este rezultatul acţiunii sau inacţiunii celor slabi şi indiferenţi, ba mai mult, aş zice că nici a celor înrăiţi - poate că, dacă eu aş fi fost mai bun, mai înţelept şi mai responsabil, nici cel de lângă mine n-ar fi devenit rău - ci a celor buni şi puternici, care stau deoparte, în dulcele statut de spectatori.

Poate ne întrebăm ce generează această lipsă de atitudine şi acest repaus, însă răspunsul este simplu: frica! acest duşman al omului, care i-a pătruns în adâncul sufletului, creându-i starea de slăbiciune, nehotărâre şi rătăcire, dar există o soluţie, ca întotdeauna, iar aceasta este întoarcerea la Dumnezeu. Doamne ajută!

Tweet

Studenta romanca la Londra: "Dumnezeu a fost ucis de Occident"

Din fericire, ca şi ea mai sunt mulţi tineri români. Dumnezeu să-i ajute pe toţi cei care gândesc ca şi ei. Hristos în mijlocul nostru.

"Sunt studenta in Londra la una dintre cele mai bune universitati europene. Sunt mandra ca am reusit sa ajung aici si le voi fi recunoscatoare parintilor mei pt educatie si efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a ma trimite la studii de calitate mereu. Dar ma deranjeaza teribil intrebarea tuturor - Te mai intorci? Si uimirea clara la auzul unui ferm da. Acest da nu era ata de ferm inainte de a ma muta in Londra. Inainte era un, mi-as dori, daca voi avea unde sa ma intorc ma voi intoarce.

Dar mai bine in Occident imi bag ceva in Romania. Suntem o generatie crescuta intr-o scarba pentru patrie, am crescut cu Badea care injura tara mereu, am crescut fiind educati sa admiram valorile occidentale 'superioare' si ideale. Credem ca politica, cultura si educatia cat mai internationala este foarte benefica, credem In globalizare, suntem de acord cateodata ca Romania e frumoasa dar pacat ca e locuita si parca tot mai bine e in Londra... Romani scumpi, cat putem sa ne inselam...

Tweet

Pilda: Ce zace în sticla de rachiu?

Într-o zi diavolul ispiti pe un om de treabă, zicându-i:

-„Iată, îţi dau ce-mi ceri, dacă vei ucide un om.”

-„Niciodată!”

-„Atunci să furi ceva.”

-„Niciodată!”

-„Atunci uite ce: să bei un pahar de rachiu…”

Omul se lăsă ispitit. Bău un pahar de rachiu, apoi altul, şi încă unul, până se îmbătă. Plecând beat de la cârciumă, se trezi, noaptea, în casa unui gospodar şi, neştiind ce face, vru să-i fure nişte lucruri.

Gospodarul se trezi. Cel beat îl lovi cu ceva în cap şi-l omorî.

Văzând fapta şi vrând s-o acopere, dădu foc casei.

Şi iată cum, prin ispita băuturii, el a făcut toate cele trei păcate, pe care spusese că nu le va face niciodată.

VIAŢA CREŞTINĂ ÎN PILDE, DE AL. LASCAROV-MOLDOVANU

Tweet

Pilda: Coada satanei

La o margine de pădure, Sfântul Antonie cerea satanei să îi spună cum îi ispiteşte el pe oameni, însă tocmai atunci s-a şi ivit un prilej pentru satana să se disculpe.

La vreo cincizeci de metri un om înjura de Dumnezeu pentru că i s-a răsturnat căruţa cu lemne.

- Uite Antonie! Eu sunt aici, nu-l ispitesc şi totuşi, el înjură.

Privind însă mai atent, Sfântul Antonie a văzut coada satanei, care pe sub pământ răsturnase căruţa omului.

Şi i-a spus sfântul atunci:

- Să te certe pe tine Domnul diavole, că tot tu l-ai făcut pe om să înjure, împiedicându-i căruţa cu coada.

Ispite ne vin multe însă trebuie să mai şi rezistăm şi să nu ascultăm de ele. Numai aşa le putem birui!

Tweet

Cum distrug conducatorii poporul

Nici un duhovnic roman nu tinea si nu vorbea atat de mult de sfintenie. Parintele Arsenie Boca, in general, nu vorbea mult,dar despre sfintenie predica cu viata lui.El incepea de la familie,de la copii pana la batrani,la calugari apoi,si cerea sfintenie pentru toata societatea.

"DACA ESTI INTRE CEI MARI,INTRE CONDUCATORII TARII,SI AI DEVIAT UN PIC DE LA ACEST DRUM AL SFINTENIEI,APOI SA STII CA AI DISTRUS UN POPOR INTREG."

Parintele Arsenie Boca - Un om mai presus de oameni (Marturii-vol.4)

Tweet