Ceea ce am reprodus despre acest regim în pagina anterioară aparţine unui organ central al puterii de stat a României şi datează din toamna anului 1944. Unii ar putea să se îndoiască dacă acest document caracteriza corect drama românilor din teritoriul cotropit de Ungaria. Pentru aceştia, ca şi pentru toţi cei care vor lectura această carte, reproducem următoarea descriere făcută de un gazetar secui-maghiar (după cum el însuşi se aprecia) Gyorgy Ferenczy, care a desfăşurat o vastă activitate gazetărească la Budapesta, Satu-Mare, unde a scos foaia „Kimondom” („Mă pronunţ”) şi Cluj, pe care 1-a părăsit după ocuparea oraşului de către trupele ungare, îngrozit de ceea ce i-a fost dat să vadă.
Iată un fragment din lucrarea: „Golgota în Transilvania”, editată la Arad, la sfârşitul anului 1940, într-o primă ediţie, iar în cea de a doua, în 1941, în editura Institutului de arte grafice „Eminescu”, Bucureşti: „Adio Cluj … într-o minunată zi de toamnă îmi iau rămas bun de la oraşul meu natal. Cu ochii în lacrimi mai mângâi o dată amintirile unui trecut fericit, ce-mi revine în minte. Durerea îmi sfredeleşte inima (…) Trebuie să plec din oraşul natal şi să las aici mormântul părinţilor mei. Trebuie să spun adio Clujului. Mă desparte de el soarta necruţătoare şi cine ştie când voi mai putea păşi pe pământul lui atât de drag mie (…) Mă resemnez şi cu fruntea sus merg mai departe pe calea cea nouă. Trecutul m-a călit, căci şi luptele mele de până acum au fost un lung şir de încercări. Eu însă şi în trecut le-am privit cu calm deoarece eram convins de faptul că dreptatea este de partea mea. Am ţinut prelegeri. Am scris cărţi. Am redactat publicaţii. Cu viu grai, sau în scris întotdeauna am afirmat căungurii din Transilvania şi înainte de război (primul război mondial — n.a.) au fost în minoritate iar sub români păturile largi ale oamenilor muncii maghiari erau complet mulţumite de soarta lor. Naţionalităţile au trăit ca cetăţeni români, cu drepturi depline, într-o totală libertate, la reforma agrară le-a revenit pământ (…)
M-am considerat întotdeauna un secui care luptă pentru o conlucrare paşnică a popoarelor care trăiesc în România, dar, în acelaşi timp, ca cetăţean român cinstit, loial am înfierat munca de subminare pornită împotriva unităţii teritoriale a patriei noastre şi m-am opus mişcărilor iredentiste. Cu ochii înlăcrămaţi, cu inima însângerată, spun adio oraşului meu natal şi cu toiagul pribegiei în mână o pornesc ca să lupt mai departe pentru Adevăr, pentru reînviere”. Apoi, omul creştin Ferenczy Gyorgy spune cu sufletul răvăşit: „Trebuie însă să mă refer la umanitate, la cinste, la bunul gust, la sentimente omeneşti, când arăt atrocităţile fără seamăn care s-au comis pe pământul Transilvaniei după ocupaţie. Împotriva acestora trebuie să protesteze cu tonul cel mai vehement toată lumea, toţi acei din al cărui suflet n-a murit adevăratul creştinism, dragostea faţă de aproapele. Tocul îmi tremură în mână când aştern aceste rânduri pe hârtie. Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut român. (…) Durerea ne sfâşie inimile la auzul atâtor suferinţe. Cu ochii înlăcrimaţi, cu durerea în suflet, ne uităm la cer şi, precum a făcut Iisus Hristos, întrebăm şi noi la fel: Cu ce au greşit? Care e vina acestor oameni nenorociţi, torturaţi? Că s-au născut români? Până aici se aude hohotul disperării a multor sute de mii de oameni ajunşi sub stăpânire străină pe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde cadavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat şi barbarismul – răzbunarea joacă dansul sălbatec, al morţii… şi aceşti oameni îndrăznesc să se numească creştini? Aceştia vorbesc despre dragostea frăţească creştină? (…) A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruţător, oameni lipsiţi de apărare – este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei. De aceea nu putem exprima altceva decât dispreţ (…) şi dacă aceasta se mai continuă atunci nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi să reneg şi faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară (Arad, la 18 septembrie 1940)”[2]. Şi atrocităţile au continuat, la proporţii infinit mai mari ca până la data consemnărilor lui Ferenczy Gyorgy.
În primele săptămâni ale ocupaţiei, guvernanţii horthyşti, în chip premeditat, au dat „mână liberă” armatei horthyste de ocupaţie, care a acţionat după bunul plac, asemenea „cuceritorilor” medievali: cavalerii teutoni ori conquistadorii spanioli. Pentru ocupanţi exista o singură lege: legea forţei, a „focului şi sabiei”, legea pustiirii, a alungării, a nimicirii. În acest mediu deosebit de prielnic, elementele fasciste, nyilaşiste, şoviniste din cadrul armatei horthyste sau al organizaţiilor paramilitare, diversioniste, au acţionat după bunul plac, semănând moartea, chinurile şi fărădelegile care au revoltat întreaga opinie publică, atât în ţară cât şi peste hotare.
„
La Săpânţa, ţăranii au fost bătuţi cu frânghii ude, apoi puşi să-şi sape mormântul, imitându-se procedeele de pe timpul terorii albe cu prilejul revoluţiei lui Horia. Pe Valea Vişeului mai multe sate au fost incendiate. În Borşa, toţi românii au fugit în păduri, fiind ameninţaţi că vor fi omorâţi. (…) Mulţi ruteni şi români îngroziţi de schingiuiri şi teroare s-au refugiat (…). Situaţia minorităţilor din nordul Ardealului se agravează din zi în zi, din ceas în ceas. Ei au fost scoşi în afară de lege şi pe lângă maltratările suferite li se confiscă vitele, cerealele şi întreg avutul din case”[3].În ziua de 10 septembrie 1940 a fost ocupată Gherla de trupele horthyste. Imediat s-au format bande teroriste care au început prigoana tuturor românilor. Fiecărui român i se cerea o declaraţie în care să arate ce beneficii a obţinut de la statul român în dauna celui ungar, de la unirea Transilvaniei cu România. Pentru ca aceste declaraţii să fie pe placul autorităţilor de ocupaţie, cei interogaţi erau schingiuiţi în fel şi chip. Toţi aceştia, împreună cu 300 de români aduşi din satele din împrejurimi, au fost internaţi în închisoare[4].
La 9 septembrie, în comuna Trăznea din judeţul Sălaj, trupele ungare au ucis 68 români între 78 şi 3 ani. Iată cum descrie evenimentele de la Ip, (acelaşi judeţ), un document din epocă: „În noaptea de 13 spre 14 septembrie, au fost ucişi în comuna Ip (…) de către soldaţi unguri, conduşi de membrii gărzii naţionale maghiare din localitate, în chinuri fioroase, 156 români. Unii au fost ucişi cu lovituri de cuţite şi baionete; alţii cu focuri de armă; femei însărcinate au fost spintecate şi batjocorite, fetele tinere au fost violate, apoi ucise. Au căzut astfel jertfe ale acestei sălbatice agresiuni între alţii 20 băieţi şi 14 fetiţe sub 16 ani. A fost ucisă în leagăn şi o fetiţă care nu avea decât două săptămâni. Cadavrele, după ce au fost jefuite, au fost aruncate într-o groapă comună, fără preot şi fără slujbă religioasă şi peste ele au aruncat var nestins”[5].
În total, între 1 septembrie 1940 şi 1 septembrie 1942 au fost asasinaţi în acest teritoriu românesc 991 români[6].
articol apărut în revista ATITUDINI, nr. 22
[1] Fragment din „Biserica Românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia hortistă 1940-1944”, de Conf. Univ. dr. în istorie Mihai Fătu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985, pp. 51-53,55, 56-57.
[2] Gyorgy Ferenczy, Golgota în Transilvania, 1941, p. 6-8.
[3] „Universul” din 23 septembrie 1940.
[4] „Universul” din 22 septembrie 1940.
[5] A MAE, loc. cit. fila 42.
[6] Ibidem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu