joi, 19 iulie 2018

Viaţa necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc

Copilăria – “Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte”

Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, într-o zi de mare praznic, la 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. S-a născut din părinţii binecredincioşi,Vasile şi Stanca, în comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste şase sate şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu.

Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăţia spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educaţiei din familie am conştientizat încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singur din familie care postea…”[1].

Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalţi printr-un comportament smerit şi care nu căuta să iasă în evidenţă cu nimic, ba de cele mai multe ori cedând în faţa lor. Părintele povesteşte cum într-una din zile, copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au încolţit şi cu o
crenguţă de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe rău-făcătorii lui. Şi-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptăţească, simţind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu este plăcută lui Dumnezeu.Talentul său de artist i se conturează încă de pe acum. Căci fiind în clasa I a şcolii primare, unde a luat premiul I, compune poezii şi învaţa meşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei Vraja unde fratele său mai mare era redactor.

Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şi obţine unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinereţe l-a ajutat foarte mult în viaţă, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezenţă continuă pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător neputând să-l ocolească altfel.

Tinereţe legionară

După ce absolvă Școala de Arte şi Meserii din Bucureşti, pătruns de un puternic sentiment naţionalist, înflăcăratul Anghel intră în Mişcare a Legionară, fiind captivat de personalitatea căpitanului Codreanu şi de mulţi alţi intelectuali mistici ai Mişcării. Doritor de luptă pentru frumuseţea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail, Părintele Arsenie se implică trup şi suflet în cadrul Mişcării Legionare, evidenţiindu-se printr-un deosebit simţ organizatoric şi calităţi de bun strateg. Este repede remarcat de Codreanu, căpitanul Mişcării, şi primeşte rang de instructor legionar. Adeseori când era întrebat despre Mişcarea Legionară, Părintele Arsenie obişnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se goneşte toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele”.

Răspunderea de român îl costă

După terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Braşov, şi se angajează la fabrica de armament Melaxa, unde maistru şef era chiar fratele său, Radu. Datorită activităţii sale legionare, în decembrie 1938 este arestat sub Carol al II-lea şi trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde era închisă toată floarea intelectualităţii romaneşti. Este eliberat în 1940 şi participă la înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere. Activează ca secretar al unui avocat în comuna Zărneşti din judeţul Braşov. Datorită darului său oratoric, neînfricatul Anghel ajunge degrabă simpatizat de locuitorii comunei care îl şi aleg primar. „În trei zile am scos toţi ungurii de acolo, asta am făcut în primul rând” – povesteşte Părintele Arsenie. „Revenise axa: Budapesta-Bucureşti-Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român”.

Această răspundere de român avea să-l coste însă enorm de mult pe acest tânăr înnobilat cu calităţi creştineşti, capabil de un sacrificiu şi jertfă fără margini.

Arestat sub regimul Antonescu

În 1941, după rebeliunea înscenata de Antonescu şi germani, Părintele Arsenie este arestat din nou alături de toţi ceilalţi capi ai Mişcării Legionare. Este judecat de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la şase ani de închisoare. Aceşti şase ani avea să-i petreacă în închisoarea Aiudului, unde ia contact cu mulţi dintre trăitorii mistici ai Mişcării Legionare, alături de care a format un grup de rugăciune neîncetată, ce avea puterea să coalizeze şi să îmbărbăteze multe suflete prin calea credinţei în Hristos. Aici îi încolţeşte în inimă dorinţa de curăţire şi desăvârşire prin viaţa monahală, prin lepădarea tuturor celor lumeşti spre unirea cu prea frumosul mire Hristos. Avându-l sfetnic în suferinţă şi prieten devotat pe Părintele Marcu de la Sihăstria (Costică Dumitrescu), zis Fachirul, tânărul Anghel avea să treacă prin închisoare ca printr-o grădină a Raiului. Considerând monahismul ca cel mare lucru în creaţia lui Dumnezeu, mai presus chiar şi de tainele îngereşti, tânărul cu un nume de înger ardea de râvna de a intra în mănăstire.

Intră în viaţa monahală

„M-am făcut călugăr ca să mă iau la luptă cu Dumnezeu şi să-L birui”

Eliberat în septembrie 1946, fratele Anghel se hotărăşte să îşi dedice viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Îndrumat de un colportor care cunoștea toate mănăstirile, tânărul Anghel ajunge la metocul mănăstirii Frăsinei. „Bătrânul Simeon, stareţul Mănăstirii Frăsinei, mi-a zis: Nu te primesc, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Şi atunci ce-o să zică fraţii: pe acesta îl ţii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu! Stareţul a greşit în aprecierea lui, însă nici eu nu puteam să-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos”.

De aici pleacă mai departe spre mănăstirea Cozia, unde este bine primit de fraţii de acolo. Este rânduit paraclisier şi deprinde repede rânduiala mănăstirească. Tot aici a sculptat şi uşile împărăteşti de la bolniţa mănăstirii. Exersând ascultarea şi tăierea voii, Părintele se silea să dobândească virtuţile călugăreşti în desăvârşirea lor. „În mănăstire trebuie să ne tăiem voia liberă, spune Părintele, deci cu cine te lupţi? Cu Creatorul voinţei libere! Teoretic e uşor, dar practic?! Tot ce se spune despre om, că poate să se îndumnezeiască prin har, eu am încercat şi am văzut cât se poate. A-ţi tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce ai fost ca personalitate în lume şi să te regăseşti în ceea ce este îngerul – de aceea ne numim cin îngeresc”.

Remarcat pentru calităţile sale intelectuale, fratele Anghel este numit profesor de educaţie civică la mănăstirea Turnu. Încă de la început, Părintele le-a anunţat elevilor subiectul pentru un an de zile: despre Hristos. După primul semestru au venit comuniştii la el să-i schimbe subiectul, îndemnându-l să predea materialismul şi doctrina comunistă. „Să predau ALRUS, adică pe dracul. Şi eu zic: Cum?Nu se poate! Toată viaţa mea am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?” Astfel, Părintele îşi dă demisia din catedra de profesor chiar dacă stareţul se împotrivea, obligându-l să pactizeze cu regimul comunist.

De aici începe un şir de prigoniri şi defăimări ale stareţului la adresa fratelui Anghel. „Eram fericit, vă rog să mă credeţi. Dar eram şi hotărât: Dacă mă dă afară mă duc în alta mănăstire, dar nu plec de voia mea!” Mănăstirea Cozia era aşezată pe o moşie de 300 de hectare şi se situa la 2 km de Caracal, în comuna Comanca. Acolo trimitea lunar câte un frate din mănăstire să supravegheze moşia şi muncitorii care o lucrau. Stareţul, ca să scape de Anghel, l-a trimis la Comanca să îngrijească recolta. Fratele Anghel primeşte cu multă bucurie ascultarea şi pleacă spre Comanca. Aici avea să întâmpine multe lipsuri, greutăţi şi neplăceri. Are parte însă şi de multe mângâieri şi bucurii duhovniceşti. Printre acestea se număra şi întâmplarea cu capra. Părintele obişnuia să se roage în magazia plină cu grâne. Iarnă geroasă şi lupii de afară au înspăimântat însă şi capra Părintelui, care ţipa cu disperare să intre şi ea în magazie. „Nu puteam că erau boabe pe acolo pe jos şi trebuia să mă ocup de ea. Şi am băgat-o, am luat-o aşa de un corn şi de ureche şi am tras-o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru… am ingenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca s-o imobilizez. Şi îmi făceam rugăciunile. Când m-am dus a doua zi, capra a venit şi s-a aşezat singură în genunchi ca rândul trecut. Vă daţi seama unde mă trimisese Gherman, stareţul, la ce mare fericire?”

La Sihăstria

La Comanca este sesizat de Părintele Gherasim Iscu (cel care avea să fie martirizat în temnițele comuniste), stareţul mănăstirii Tismana, care era uimit de faptul că o aşa personalitate ca Părintele Arsenie este ţinută închisă sub obroc, într-un loc neştiut de nimeni. Este trimis de ascultare la schitul Cioclovina de lângă Tismana, la 4 km în munte. Aici Părintele se ocupa cu albinăritul, dar ascultarea era destul de anevoioasă, deoarece stupii erau greu de păzit de urşi şi de lupi. „Luam tava noaptea, băteam şi fugeau urşii. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniţă acolo şi udam grădina”. Lupii însă aveau să-l păzească pe Părintele Arsenie de o nouă arestare, deoarece, datorită lupilor, securiştii nu au putut trece să-l aresteze. Ajutat de Părintele Gherasim Iscu, fratele Anghel este chemat de mitropolitul Firmilian să predea ca profesor spiritual la seminarul din Craiova. Însă nu a apucat să îndeplinească această ascultare, deoarece la presiunile Securităţii, mitropolitul Firmilian este silit să îl îndepărteze din seminar. Ajunge la mănăstirea Sihăstria, pentru a cere sfatul Părintelui Cleopa, la începutul anului 1949. De teama Securităţii, alungat din orice mănăstire, prigonit de „fraţii” săi, aici părinţii l-au primit cu bucurie şi l-au rânduit bucătar. Dragostea şi mărimea de suflet a fratelui Anghel, i-au cucerit repede pe fraţii şi părinţii obștii de la Sihăstria. Părintele îşi aminteşte cu drag: „Îi întrebăm pe fraţi dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăţia ta”. Între fratele Anghel şi Părintele Cleopa se leagă o strânsă prietenie duhovnicească. Părintele Cleopa îl avea la mare evlavie şi îl punea adesea să predice sau chiar să îi ţină locul în mănăstire, atunci când Părintele era plecat sau dus cu oile.

Rugător aprins la mănăstirea AntimArsenie – omul lui Dumnezeu

Nu apucă însă să se bucure prea mult de liniştea de la Sihăstria, pentru că, datorită talentului său în desen şi sculptură, este chemat, spre sfârşitul anului 1949, la Institutul Biblic din Bucureşti, unde desena şi sculpta în miniatură. Era stabilit la Mănăstirea Antim, alături de mari duhovnici trăitori şi intelectuali, precum: Părintele Petroniu Tănase, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu. Aici îi rânduieşte Dumnezeu mănăstirea de metanie, chiar dacă el cu sufletul era tot la Sihăstria şi astfel este călugărit cu numele Arsenie (pe care l-au tras la sorţi) de către Părintele Benedict, naş fiindu-i Părintele Petroniu. Părintele depune jurământul monahal în ziua de 26 septembrie, la pomenirea Sf. Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii, faţă de care păstra o deosebită evlavie şi care avea să îl ocrotească cu harul său de aici înainte. Se ştie că mai presus de toate, Părintele Arsenie preţuia virtutea iubirii şi propovăduia iubirea, cu inima sa caldă, pe tot pământul acestei ţări binecuvântate şi mult asuprite, prin lume şi prin mănăstiri, prin pustietăţi, prin canale şi prin închisori.

Aici, la Antim, participă la întrunirile mistice ale Rugului Aprins, alături de oameni de înaltă trăire, precum Vasile Voiculescu sau Părintele Stăniloae, întruniri duhovniceşti, care au atras mii de tineri studenţi. Nu era însă întotdeauna de acord cu liderii acestei mişcări a Rugului Aprins. De pildă Părintele Arsenie nu era de acord cu prea multă teoretizare a rugăciunii inimii, şi în loc de manualul de rugăciune, care era Sbornicul, indica un metanier mai degrabă, punând accentul mai mult pe trăire decât pe teoretizare. „Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii – le atrăgea smerit atenţia Părintele. Rosteşte-o tainic şi taci. Asta e tot! Pentru ce trebuie să aştepţi indicaţii? N-ai simţit nici până acum că tu eşti omul lui Hristos”? Şi de atunci îi rămăsese porecla Arsenie, omul lui Dumnezeu!

Profesor spiritual la Seminarul de la Neamţ, activitatea misionară de preot

Îndeletnicindu-se cu sculptura în miniatură, Părintele Arsenie începe să aibă probleme cu vederea. Acesta este de fapt şi un pretext de a cere ieşirea din eparhie şi revenirea la mănăstirea Sihăstria. Cererea i se aprobă şi revine astfel la mănăstirea lui de suflet, Sihăstria. După puţin timp, la insistenţele şi recomandarea Părintelui Cleopa, este hirotonit diacon la mănăstirea Calamfideşti, lângă Rădăuţi şi exact la un an după călugărie, tot de praznicul Sf. Ioan Evanghelistul, pe 26 septembrie, este hirotonit întru preot la mănăstirea Agafton. Chiar dacă nu şi-a dorit preoţia, ca unul ce iubea mai mult smerenia şi prefera să rămână un monah anonim, Părintele Arsenie prinde curaj sub ocrotirea marelui Apostol al iubirii şi se dedică trup şi suflet acestei vocaţii – preoţia şi duhovnicia.

Harul său duhovnicesc şi pedagogic nu este lăsat în umbră şi este numit profesor spiritual la seminarul mănăstirii Neamţ. Aici slujea zilnic Sfânta Liturghie şi se ocupa de educarea şi formarea tinerilor seminarişti, viitori preoţi. Părintele povesteşte o întâmplare miraculoasă petrecută în timpul unei Sfinte Liturghii, în care le explica elevilor proscomidia şi cum se săvârşesc Sfintele Taine. În timp ce le explică faptul că datorită necredinţei preotului Sfintele Taine se pot transforma în carne şi sânge şi care este rânduiala canonică în astfel de situaţii, diaconul cu care slujea, era cuprins de îndoială în privinţa celor relatate de Părinte. „Ce gândea diaconul cu care slujeam, că tocmai în momentul acela consuma Sfintele? Că n-o fi chiar aşa cum spune Părintele Arsenie! Şi s-a umplut gura de sânge, carne în loc de pâine, el a căzut jos şi potirul pe proscomidiar… Eu eram la un metru jumătate de uşa diaconească, pentru că era paraclisul mai mic. M-am întors şi l-am mustrat şi şi-au revenit în chipul pâinii şi al vinului… El s-a îndoit, nu trăia prin credinţă. Dar pentru care motiv te pregăteşti pentru preoţie”?

Egumen la mănăstirea Slatina

În 1950, la cererea Patriarhului Justinian, Părintele Cleopa este chemat să întemeieze o obşte monahală la mănăstirea Slatina de Suceava. Părintele Cleopa acceptă cu condiţia să fie însoţit de prietenul şi sprijinul său de nădejde, Părintele Arsenie. Astfel Părintele Arsenie este numit egumen la mănăstirea Slatina, iar părintele Cleopa – stareţ peste 120 de călugări. „Nu era mănăstire – mărturiseşte Părintele Arsenie – era o Academie! Cu teologi mari ca: Părintele Dosoftei, Înaltul Antonie, Părintele Gherontie, Părintele Emilian, mare duhovnic… Nu oameni cu titluri din acestea academice, nu ăştia sunt oamenii lui Dumnezeu”! În scurt timp mănăstirea Slatina ajunge mănăstirea cu cea mai renumită viaţă de obşte din ţară, un model de vieţuire duhovnicească, dragoste şi armonie, din care se inspirau toate celelalte mănăstiri.

Pe lângă celelalte calităţi şi virtuţi călugăreşti, smerenia, dragostea, nevoinţa, ascultarea, Părintele Arsenie era şi un neînfricat mărturisitor, luptător pentru dreptate şi adevăr. Iată un exemplu relevant, relatat de Părintele: „S-a ivit o neînţelegere în timpul ăsta cât eram la Slatina cu Părintele Cleopa care era stareţ, datorită amestecului cu intenţii speculative ale exarhului locului… Fiind în altar, ne-am luat la ceartă – era o ceartă de duhovnici. Zic:Părinte Cleopa, de ce ai susţinut aşa?

A intervenit Părintele Emilian: Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu se aprinde de mânie…! Zic: Aşa este, dar se bucură numai de adevăr! Au rămas miraţi cei care erau de faţă”.

În pustie, împreună cu Părintele Cleopa

Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoinţe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munţii Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era „pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească Părintele Arsenie, şi iubea mai mult viaţa de obşte, a dragostei de fraţi, decât pe cea aspră a pustiei, ţine totuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoinţe şi singurătate. Despre experienţa pustiei Părintele Arsenie consemnează: „N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ţinut poziţia pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea”.

Pustia îl învaţa pe Părintele să înţeleagă glasul naturii şi mişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi spre a face faţă luptei cu diavolul, care uneori se dă corp la corp în pustie. „În pustie, ne spune Părintele, problemele erau acestea: să-l poţi ţine la distanţă pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: N-am fost în pustie! Atât numai că suportam rigoarea iernii care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de fiinţa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru căviaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, este o viaţă trăită fără cuvinte.

Presimte din nou arestarea

„Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sf. Teodor Studitul. Biserica are nevoie de prigoane, pentru că te trezesc, te ţin prezent şi în luptă”.

Fiind încă împreună cu Părintele Cleopa în pustie, sunt prinşi în pădure de o furtună puternică. Părintele Cleopa dormea sub un brad iar Părintele Arsenie sub alt brad, la distanţă de circa 2 metri, când un şarpe iese dimineaţa de sub culcuşul unde dormea Părintele Arsenie. La scurt timp după ce s-a ridicat, la sfatul Părintelui Cleopa, a trăsnit şi bradul, sfărâmându-se. „Am avut o presimţire că mă arestează. M-au arestat într-adevăr”.

Căutat de 89 de ofiţeri şi 3 camioane, Părintele este ridicat de la Slatina, chiar la terminarea slujbei de noapte, la care a slujit. „Iar eu le-am spus aşa: S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteaţi să-mi daţi un telefon şi veneam singur. Ce vă trebuia teatrul ăsta?” Şi m-au dus la Miliţia din Suceava.

O anchetă necruțătoare şi detenția cea mai cruntă

„Sunt sigur că îngerii din ceruri erau geloşi pe noi, pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră”

Dacă în pustie era nemulţumit că nu ajungea să Îl cunoască şi să Îl iubească pe Dumnezeu după cum ar fi vrut, simţindu-se lipsit de acea smerenie jertfitoare, după care mereu râvnea, temniţa, cu toate torturile şi umilirile ei, avea să i-o ofere, după cum însuşi mărturisește: „În închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine este înţepat, vrea să scoată ghimpele. Iar acolo instrumentul cu care putea fi scos ghimpele nu era decât Dumnezeu! La El apelam… Nimic nu te poate elibera decât conştiinţa ta că eşti pe cruce şi s-o accepţi cât se poate mai mult… Desăvârşit – e mai greu… Numai Mântuitorul a acceptat-o desăvârşit”.

Anchetat în beciurile Securităţii de la Suceava, pe un motiv nefondat că „a scris mult”, i se fabrică un dosar din care să reiasă activitatea sa legionară din cadrul grupului Rugul Aprins. Legat la ochi toată noaptea, într-o cameră în care abia mai încăpea, are bucuria sufletească însă să îl întâlnească în aceeaşi cameră de tortură pe Părintele Marcu Fachirul, prietenul său de la Sihăstria, pe care poate Părintele Arsenie l-a preţuit cel mai mult.

De la Suceava sunt transportaţi a doua zi, tot legaţi la ochi, tocmai la Bucureşti, unde se judecă procesul. Părintele nu se lasă cuprins de frică nici de data aceasta, ci mai mult, are puterea să îi înfrunte eroic pe anchetatori: „Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul... Pană la urmă s-a speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate (Barba tot aşa era de lungă). Şi zic: „Ai să răspunzi de asta în faţa lui Dumnezeu!” Ştiţi ce mi-a zis? „Lasă că nu stă călugăria în barbă” Când a vorbit vorba asta, zic: „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!”

A fost condamnat la 40 de ani muncă silnică, pentru a fi siguri că nu va mai fi eliberat şi de astă dată. Dar planurile lui Dumnezeu erau altele.

Temniţa Aiudului – cerul pe pământ

Odată cu Părintele Arsenie, au mai fost arestaţi şi Părintele Stăniloae şi Vasile Voiculescu, faţă de care Părintele nutrea un mare respect şi căruia i-a fost şi duhovnic. Cea mai mare parte a Aiudului o petrece la Zarcă, unde erau închişi în regim de exterminare cei mai puternici şi necompromişi dintre deţinuţi. Părintele însuşi socotește o minune faptul că a supravieţuit acestui regim de exterminare, în urma căruia mureau majoritatea. Dar nu numai că a supravieţuit, dar simţea celula cer, şi nicidecum durere. „Secretul ăsta era: prezenţa lui Dumnezeu continuă, ştiind pentru ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca un autodialog, ca să zic aşa, dar lucrul acesta nu se raţionaliza: trăiam pe Dumnezeu, eram în cer. Nu puteai face teatru acolo; în foc, nu poţi să spui: mai aşa sau aşa; e foc, arzi pe toate părţile fără să te mistui. Sau te mistui încet, încet… Lucru foarte greu de înţeles şi de prezentat: simţeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia duşmanului, ceea ce m-a făcut să spun: „Dumnezeu dă formă clipelor istoriei!” Acesta era un semn pe care poate nu l-ar înţelege lumea. Descopereai frumuseţea şi Dumnezeul din om, descopereai lucrurile acestea – simţ de mare fineţe, care există în om când eşti prezent. Dacă nu eşti prezent, cazi, eşti vândut. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decât celălalt”.

De aceea Părintele contracara tot cu rugăciunea, pentru că de ea se temeau cel mai tare. Este binecunoscut curajul Părintelui Arsenie atunci când spovedea prin morse pe deţinuţi, cu o sfoară legată la gât în loc de epitrahil, sau când săvârşea Sfânta Liturghie aproape zilnic: „Aveam o bărdică cu apă şi 300 grame de pâine de orz. Considerăm bărdica drept potir şi treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărţeam pâinea aceea la deţinuţi şi le spuneam: Nu pot să spun că este Sfânta Împărtăşanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mult decât anaforă v-o pot spune!”

Pentru aceste fapte Părintele era trimis des la răcitorul Aiudului. „În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscaţi, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subţire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; Noi nu aveam putere nici să suflăm”.

Încercând să vadă dacă este reeducat şi „vrednic” să fie eliberat, anchetatorul îl întreabă:

- Vorbeşte-mi de existenţa lui Dumnezeu! – spune colonelul.

- Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneţi o întrebare de şcoala primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ţine-n viaţă şi care iubeşte sunt daruri omeneşti sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Însuşi faptul că suferim aici şi încă mai trăim este un argument.

Văzând că este înfrânt, a întrebat:

- Care este ultimul tău cuvânt?

- Sunt gata să mor pentru ce spun!

- Luaţi-l de aici! Gata!

Eliberarea

După ce îşi ispăşeşte în total 14 ani de închisoare şi trece şi prin închisorile de la Braşov şi Jilava, Părintele Arsenie est eliberat în 1964. Surghiunul nu este însă încheiat pentru Părintele Arsenie, deoarece este alungat din mănăstire în mănăstire.

„După ce am fost eliberat din închisoare, nu eram primit de nicio mănăstire. Patriarhul Justinian mi-a sugerat ideea să merg la Cluj la parohie, unde erau posturi rămase vacante din perioada interbelică. Am slujit ca paroh doi ani de zile, la parohia Filia de Jos şi Filia de Sus. Am fost numit stareţ la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova. După şase ani am fost transferat la Mănăstirea Căldăruşani, cu ascultarea de econom mare şi casier. De aici m-au mutat la Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu ascultarea de preot slujitor şi duhovnic. Apoi am slujit la Mănăstirea Cernica un an şi jumătate, iar din anul 1976 am fost numit preot şi duhovnic la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol”. Părintele Arsenie ajunge la mănăstirea Techirghiol datorită mai mult unor intrigi, deoarece sfinţia sa ar fi urmat să fie stareţ la mănăstirea Cernica. Dar ca un adevărat rob al lui Hristos, care a gustat binecuvântarea suferinţei şi a prigoanei, Părintele acceptă cu toată inima ascultarea, ca din mâna lui Dumnezeu.

Duhovnic la mănăstirea Techirghiol

Cei 35 de ani de ani petrecuți ca duhovnic la mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici, îi aduc Părintelui faima de Duhovnicul neamului de la Malul Mării. Slujind aproape zilnic mult iubita Sfântă Liturghie, la care a râvnit atât de mult în închisoare, Părintele spovedea nu doar maicile din obştea mănăstirii, dar şi mulţimile de credincioşi care îi umpleau pragul chiliei, să primească binecuvântarea marelui duhovnic, purtător de har. Părintele ştia să se facă prietenul cel mai bun al penitentului, al celui care îşi vărsa desagii păcatelor sub epitrahilul său. „Vine multă lume. Şi sunt singur, se destăinuia Părintele fraţilor săi de la Sihăstria. Vă închipuiţi, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu, cea mai obositoare ascultare a mea. Dar mă liniştesc cu gândul că Dumnezeu a hotărât aşa. N-are la cine să mai ceară Dumnezeu sprijin acum pentru lume decât de la noi”. Din binecunoscutele sale învăţături pe care le împărtăşea credincioşilor care îi cereau cu sete sfatul, menţionăm câteva, din temele preferate ale Părintelui:

Despre neam: „Trebuie să ştiţi că un neam, ca şi o instituţie, trăieşte prin cei care ţâşnesc. Adică prin cei care luptă, care stau prezenţi pe Cruce, fără să cedeze; asta este poziţia ortodoxă, poziţia Mântuitorului. Vă rog să mă credeţi, sunt atât de optimist în inima mea în ceea ce priveşte învierea acestui neam, încât, de năvala asta din inima mea, nu mai pot ca să vorbesc! Pentru că este poporul care ştie să se jertfească sau mai bine zis, care numai în jertfă a trăit! Opinca asta românească, să ştiţi, asta, care a fost batjocorită de turcime, de austro- ungari şi de câţi mai câţi, a fost un popor care s-a născut în jertfă, şi în jertfă e şi acuma!…”

Despre Ecumenism: „Am spus-o de multe ori şi n-o spun numai eu. Eu nu spun decât ce am găsit la Sfinţii Părinţi: Cu diavolul nu se stă de vorbă! E o mare greşeală să intri în dialog cu diavolul. Papa se vrea „biruitorul comunismului”, dar de la Roma, nu de la Aiud! El e „biruitorul tuturor”, „lider”, nu ştiu ce. Asta a spus peste tot pe unde s-a dus. Şi părinte, ascultaţi-mă pe mine: Adevărul ortodox îl roade! Prezenţa ortodoxă îi omoară! Nu le convine cu niciun chip! Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă iţi zice cineva: întovărăşeşte- te cu mine! Să te gândeşti mai întâi: Dar tu cine eşti? Dacă te închini ca mine ortodox, atunci sunt şi eu cu tine. Dar catolicii au schimbat crucea… că se temeau ca nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnificaţie, crucea – toată înălţimea Tatălui, toată adâncimea Fiului şi toată lăţimea Sfântului Duh – aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu ştiu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea”.

Învăţăturile Părintelui Arsenie despre ecumenism sunt foarte clar evidenţiate în cartea sa „Singur Ortodoxia”, Editura Sophia, o carte care arată puterea mărturisitoare cu care era înzestrat Părintele Arsenie, asemenea marilor mărturisitori ai Bisericii din vechime.

Despre masonerie: „Monahul să combată, dacă se ivesc în calea lui francmasoneria, ereziile, ca pe nişte neavenite, ca pe nişte primejdii în locuirea lumii, ca pe nişte primejdii pentru învăţătura creştină. Francmasonii, ateii, o serie întreagă de satanişti, ereticii în general trebuie combătuţi cu orice chip, pentru că ei Îl atacă pe Hristos. Spune un Sfânt Părinte cu foarte mare dreptate: Dacă fratele tău îţi scoate ochii, degeaba te superi. Dacă îţi taie mâna, degeaba te superi. Dar dacă Îl atacă pe Hristos, mânie-te tare! Trebuie atunci să-L apărăm pe Hristos cu mânie”.

Trecerea la Domnul – „Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!”

Dumnezeu a dat să trăiască ani mulţi pe pământ robului său, Arsenie, ca o încununare a celor suferite pentru Numele Lui, aici pe pământ, în neîncetate prigoniri şi defăimări adeseori. Bolile însă încep să îi răpună trupul de neînvins pană acum. Nu l-au învins bătăile, torturile şi nici torţionarii comunişti care voiau să îl înghită precum fiarele, nu l-au învins nici fiarele pădurii şi nici fiarele politice, nu l-au biruit trădătorii şi defăimările fraţilor lui – pe toţi i-a biruit şi poate şi pe Dumnezeu cu care s-a luptat duhovniceşte, după cum frumos şi artistic ilustra în metaforă Părintele lupta sa duhovnicească – pentru că ceasul său nu sosise. Dumnezeu singur, care a biruit moartea, i-a dăruit cununa Învierii, atunci când misiunea sa pe acest pământ a luat sfârşit. În data de 19 iulie 2011, la 97 de ani, Părintele Arsenie a trecut la iubitul său Mire, Hristos, lăsând în urmă mulţime de ucenici, rămaşi orfani de Părintele lor iubit. Veşnica lui pomenire şi rugăciunile şi mijlocirile cuviosului şi mărturisitorului nostru Părinte Arsenie să ne dea puterea să îi urmăm învăţătură, să ne apropiem de Hristos, să Îl iubim pe Hristos şi neamul nostru să se înalţe biruitor de pe crucea suferinţei! De altfel acestea au fost şi ultimele cuvinte testament ale Părintelui Arsenie, spuse către cei care vegheau la patul său de suferinţă: Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!

Bibliografie:

Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, vol. 1, 2 şi 3, Editura Sophia, Bucureşti.

Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol 2, Ediţie îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004.

Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, Editura Mănăstirii Dervent, 1999.

Părintele Arsenie Papacioc, Mici îndemnuri spre mântuire, Ediţie îngrijita de ieromonah Benedict Stancu, Editura Sophia, Bucureşti.





[1] Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvant despre bucuria duhovniceasca, Editura Eikon, 2003.

articol apărut în revista ATITUDINI, nr. 18



Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu