Secolul al XVIII-lea, numit şi Epoca luminilor, se remarcă printr-o efervescenţă culturală şi ideologică fără precedent. Concret, ea s-a cristalizat într-un curent literar, filosofic, politic şi ideologic, numit iluminism. Iluminismul a apărut în Franţa secolului al XVIII-lea şi a fost reprezentat de cele mai strălucite minţi ale vremii: Voltaire, Rousseau, Diderot, Montesquieu, D'Alambert, etc.
Denumirea de iluminism a fost explicată prin aceea că reprezentanţii acestui curent dovedeau încredere în raţiunea umană şi în capacitatea ei de a lumina lumea.
Filosofia luminilor susţinea că lumea poate fi cunoscută cu ajutorul raţiunii umane; aceasta are forţa necesară înţelegerii legilor care o guvernează. Punctul de plecare al filosofiei luminilor l-a constituit raţionalismul cartezian şi empirismul englez, mai ales John Locke, cu al său "Eseu despre intelectul uman".
