Plânsul era o stare obişnuită la Sâmbăta, în vremurile acelea. Se plângea mult, se plângea la unison – credincioşi şi călugări. Startul îl dădea părintele Arsenie. “La Prefacere, părintele întotdeauna se zguduia de plâns şi toată biserica, după el. Era o emoţie generală. Mi-am dat seama după mult timp că, de fapt, nu poţi să simţi atingerea dumnezeirii decât plângând”, ne mai spune Aspazia Petrescu. Sute de oameni luau pieptiş muntele până la Sâmbăta doar ca să plângă împreună cu părintele Arsenie. Accidental, unii erau martori la minuni şi la vindecări, apoi plecau şi spuneau mai departe ce au văzut cu ochii lor.
Alţii l-au văzut pe părinte sfidând clar legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare, stinsă. Oamenii plecau muţi, părintelui i se părea firesc. Chiar Aspazia l-a zărit într-o noapte purtând o lumânare aprinsă chiar în inima furtunii. Bătea vântul, bătea ploaia – lumânarea nu se stingea.
