În Evul Mediu, atât în spatiul rasaritean cât si în cel apusean este raspândita ideea potrivit careia catastrofele abatute asupra unor tari, în special înfrângerea armatelor crestine într-un razboi sfânt este un efect al pacatelor conducatorului sau al ostasilor. Un razboi sfânt pierdut, era ca si un semn al întreruperii relatiilor dintre Dumnezeu si conducatorul de osti. Din aceste considerente conducatorii (regii, domnii), neîntelegând cauzele înfrângerilor suferite, recurg la ajutorul celor considerati oameni sfinti, pentru ca acestia sa medieze împacarea sau reunirea cu Dumnezeu. Poate ca anume din aceste considerente în spatiul cultural european gasim multe cazuri când personaje înalte primeau sfaturi sau consultatii de la sfinti. În viata Cuviosului Serghie de Radonej se spune ca din cauza pacatelor, Dumnezeu a permis tatarilor sa mearga cu razboi împotriva rusilor. Kneazul Dimitrie Donskoi vine dupa sfat la Cuviosul Serghie de Radonej, care îl binecuvinteaza si-i prezice victoria.
Si în Apus gasim o serie de cazuri, în special cele legate de cruciade, în care viciile cum ar fi: orgoliul, indisciplina, aroganta duc la pierderea unui razboi sfânt. La acest capitol este deajuns sa ne amintim despre dialogul care a avut loc între regele Ludovic VII, întors în Franta din expeditia din Palestina si Bernard de Clarvaux, din care reiese ca Cruciada a 2-a s-a încheiat în anul 1149 cu un dezastru militar pentru Cruciati anume în rezultatul încrederii excesive în sine si nu în puterea lui Dumnezeu. Nici Moldova nu era straina de aceasta paradigma, dupa cum se vede din urmatorul episod din viata lui Stefan cel Mare.
