Din paginile revistei:
Din nou copii
Din ce în ce mai mult, copilăria trece neobservată lumii în care trăim. Într-adevăr, mulţi copii sunt idolatrizaţi de proprii părinţi, care-i înconjoară cu tot felul de jocuri şi mijloace electronice de divertisment, dar aceasta nu înseamnă că le este preţuită copilăria. Dimpotrivă, ca niciodată altcândva în istorie, vedem părinţi care dispreţuiesc darurile firii copilăreşti şi-şi vor copilul cât mai repede maturizat. Îl iau martor la certurile lor, îl lasă să se uite la filme pentru oameni mari, îl învaţă să înjure, să-i judece pe ceilalţi, îl îndeamnă „să nu se lase mai prejos” ş.a.m.d. Ei zic că-l pregătesc pentru viaţă – de parcă l-ar pregăti pentru vânătoarea în junglă. Şi sunt atât de convinşi că procedează corect, încât nu-şi văd greşeala nici măcar atunci când se plâng că nu se mai înţeleg cu copiii, că nu mai ştiu ce să facă cu ei. Oare nu este aceasta chiar plata faptului că le-au răpit copilăria?
Înainte nu era aşa. Copiii erau cu ale lor, iar părinţii le îndrăgeau şi le protejau felul lor de a fi, copilăresc. Ba, mai mult, în diferite provincii ale ţării noastre, copiilor li se spunea „coconi”. În unele sate din Maramureş şi Ardeal, chiar şi astăzi li se spune la fel. Adică erau priviţi ca şi cum ar fi nişte boieraşi, odrasle aristocrate de viţă împărătească. Dar asta nu însemna că nu „şi-o luau” dacă făceau prostii. Cineva străin de cugetarea românului creştin ar putea să psihanalizeze răutăcios: Vezi, îşi proiectau aspiraţiile sociale în propriul copil, pe care şi-l voiau boier! Dar nu-i deloc aşa.
