"Există Rai şi iad“, sunt primele cuvinte pe care le-am auzit spuse de Părintele Arsenie, rostite cu o voce puternică şi care nu admitea replică, în ziua de 1 iulie 1946. Mi s-a părut un răspuns la nedumerirea mea în privinţa acestor două noţiuni: iad şi rai, post mortem, pe care nu le puteam concepe nici ca o grădină frumoasă, nici ca un râu de foc, reprezentând fericirea şi nefericirea veşnică.
Cu această afirmaţie categorică şi-a început Părintele Arsenie seria de predici ţinute zilnic, uneori şi de două ori pe zi, între 1 şi 20 iulie, de la altarul din pădurea Mănăstirii Sâmbăta.
Părintele hotărâse să ţină aceste predici în special pentru intelectuali, iar pe ţărani îi sfătuia să plece să-şi vadă de gospodăriile lor, căci, zicea Părintele: „Cu un intelectual am mai multă bătaie de cap decât cu o mie de ţărani“. Aceste predici pe care le ascultau fascinaţi, au fost o adevărată şcoală revelatorie de spiritualitate creştină pentru majoritatea ascultătorilor, creştini prin tradiţie şi Botez, dar nu şi prin înţelegerea mesajului lui Hristos în viaţa veacurilor