În dimineaţa zilei de sâmbătă 17 ianuarie 2009 mi s-a transmis prin telefon că mama se simte rău. Când am ajuns la ea, am găsit-o într-o stare de somnolenţă şi moleşeală. Am chemat salvarea şi am plecat cu ea la spital. În secţia de triaj şi-a revenit. Recunoştea din nou pe cei din jur; a vorbit cu doamna doctor Ciucă, care a decis să o interneze.
În salon i s-a făcut din nou rău. Au dus-o de urgenţă, cu pat cu tot, la reanimare, unde de două ori aparatele au indicat că inima a încetat să-i mai bată. De fiecare dată i-am aprins lumânarea. Medicii au hotărât să o intubeze şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, au reuşit să-i pornească din nou inima. Au dus-o în secţia de reanimare de la chirurgie unde au monitorizat-o.
Spre seară, am pus capul meu lângă fruntea ei, la ureche, şi i-am şoptit „Mica, te rog, deschide ochii”. A început să clipească şi a deschis ochii. De vorbit nu putea să vorbescă pentru că avea un tub băgat până în trahee, dar, în această perioadă, arăta cu mâna la spate, număra ceva pe degete, îşi făcea sfânta cruce şi ridica mâinile în sus, cu toate că avea perfuzii. (Îi spuneam doamnei Bacalu, care era cu mine, că probabil spunea şi număra rugăciunea Tatăl Nostru, aşa cum îi spusese părintele duhovnic).
