Povestea masacrului de la Moisei

O căsuţă modestă, ninsă sumar, care te priveşte de dincolo de drum, cu orbitele ei lipsite de ochi, şi un altar solar din piatră, străjuit de Omul pădurii, Omul nopţii, Omul apelor sau Omul care horeşte, nu pot cuprinde în imaginea lor dimensiunea reală a unei crime săvârşite de hortişti în ziua sfântă a Cuvioasei Parascheva, în 1944. Tabloul trebuie obligatoriu întregit cu chipul hărţii României hăcuite, aflată în tinda locuinţei, pe care scrie: „România mutilată este singura icoană pe care trebuie să o aveţi în suflet şi gând. Ea cuprinde toţi morţii, toată durerea şi toată nădejdea noastră“. Abia atunci vei înţelege, plenar, motivaţia odiosului masacru de la Moisei.

Câteva obiecte personale, chipurile înrămate a 29 de  români, străini de sat, şi o troiţă ridicată peste osemintele lor. Ceva mai sus, pe o colină, dincolo de calea ferată, 44 de trepte de piatră, un altar solar străjuit de 12  stâlpi-oameni, fără chip, oameni măşti care ţipă în muţenia lor: „Să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi!; Să nu se mai prade grânele din hambare şi fructele din pomi!; Să nu mai fie aruncaţi feciorii în războaie!; Să nu mai fie închisă lumea în ţarcuri!; Să nu se mai ia vitele din bătătură; Să nu mai fie pângărite fiicele omului!; Să nu mai fie spurcat meleagul cu tranşee, sârmă ghimpată şi icre ale morţii!; Să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării!; Să nu se mai dea foc caselor oamenilor!; Să nu mai existe lagăre ale morţii!“

Tweet