M‑am întors de curând de la Mănăstirea Căşiel, o oază de linişte şi bucurie întru Domnul. Mergeam pentru prima dată şi am avut bucuria să stau două zile acolo. Aşa cum se întâmplă de multe ori, bucuria se face tot mai mare şi mai mare. Acolo, în a doua zi, a venit o doamnă însoţită de o prietenă. Doamna s‑a aşezat alături de noi şi a început şi dânsa să ajute la bucătărie, că e toamnă deja şi se pregătesc legumele pentru iarnă. Eram acolo cam de toate vârstele, tinere şi mai puţin tinere. Se vorbea despre mănăstiri, despre viaţa în mănăstire, despre cum se face dulceaţa de struguri, despre serviciu, despre neputinţe omeneşti, despre cărţi duhovniceşti, despre boli, despre sfinte moaşte… Aşa am ajuns să vorbim despre sfinţii închisorilor şi despre Aiud.
Doamna, mică de statură, cu ochii luminoşi şi faţa zâmbitoare, stătea în dreapta mea. Îmi arată braţele şi îmi spune că erau negre şi cu găuri, iar acum nu mai
