„Bolnav de TBC, pe la începutul lunii mai 1951, – povesteşte Octavian Anastasescu – am ajuns la Târgu-Ocna. In cele trei luni şi jumătate cât am stat în această închisoare l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu. Fusesem prevenit de ceilalţi că este un sfânt în viată. Lucrul acesta l-am simţit şi il mărturisesc şi eu. Din mai multele întâmplari deosebite trăite în preajma lui, o să mă opresc doar la câteva.
In discuţiile pe care le-am purtat, mi-a vorbit adesea şi m-a îndemnat să spun rugăciunea Lui Iisus. M-a sfătuit să fac această rugăciune folosind o anumită tehnică; cu mâna pe puls, fiecare bătaie trebuia însoţită cu un cuvânt al rugăciunii. Ma străduiam şi eu să spun rugăciunea în timpul in care stăteam întins pe pat şi nu aveam altă ocupaţie. Când ne întâlneam, Valeriu mă întreba despre rugăciune. Ii spuneam că mă silesc, dar cu toata străduinţa mea nu am ajuns să spun rugăciunea aşi cum trebuie, adică cu inima.
