Sfântul Ioan Gură de Aur: „Buzele lui Hristos, luminătorul lumii întregi, învăţătorul ecumenic (cel a toată lumea)“, scrie despre rugăciunea lui Iisus următoarea povaţă, care îi priveşte, în chip cel mai apropiat, pe monahi, care are însă însemnătate şi pentru mireni: „Vă rog pe voi, fraţilor, să nu părăsiţi niciodată pravila de rugăciune, sau să o nesocotiţi; căci eu am auzit cândva pe părinţii care ziceau: ce fel de monah este acesta, dacă el nesocoteşte pravila sau o calcă pe ea? Însă el trebuie, de mănâncă sau bea, de şade acasă sau călătoreşte, sau altceva de face, neîncetat să strige: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“ ca această pomenire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să-l aţâţe la război împotriva vrăjmaşului. Prin această pomenire, sufletul care se sileşte pe sine spre acest lucru, poate să afle în sine totul, şi cele rele şi cele bune; mai întâi are el de văzut înlăuntru, în inima sa cele rele, iar mai pe urmă şi pe cele bune. Pomenirea aceasta are să pună în mişcare pe balaurul şi tot pomenirea aceasta are să-l şi smerească. Pomenirea aceasta poate să pună în mişcare toată puterea vrăjmaşului din inimă şi pomenirea aceasta o poate birui şi dezrădăcina pe ea, încetul cu încetul; numele Domnului Iisus Hristos, coborând întru adâncul inimii va smeri pe balaurul care stăpâneşte pajiştile inimii, iar pe suflet îl va mântui şi-l va face viu. Însă neîncetat să petreci cu numele Domnului Iisus, ca să înghită inima pe Domnul şi Domnul pe inimă şi vor fi doi într-una. Însă lucrarea aceasta nu este lucrarea unei sau două zile, ci a multor ani şi a unui timp îndelungat, căci se cere o mare nevoinţă şi de mulţi ani ca să fie izgonit vrăjmaşul şi să se sălăşluiască Hristos“ (Filocalia, vol. 5, p. 369).
