„Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug”. (Ps. 31, 1-2)
Unul dintre aceşti fericiţi, a fost măritul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; „mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.
Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost fiul binecredincioşilor creştini Voievodul Bogdan al II-lea şi Doamna Maria-Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.
Pe Câmpia Dreptăţii este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi a domnit, precum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi, zidind cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate şi mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oşteni, pe cei săraci şi suferinzi, răsplătind şi ajutând pe toţi cu neţărmurită dragoste părintească.
