Material aparut in revista Formula AS
I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie
"Să-mi faci crucea"
Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul". Unsprezece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: "Să vii la mine la mormânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar despărţirea e prea grea şi-i întunecă nădejdea. Începe să lucreze la prima literă. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, privirea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câteva luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chinuia o durere cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nicicum pace, aşa că se internase. Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lumeşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfinţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".
