joi, 20 septembrie 2012

Cel mai bine se vinde hrana otrăvită-monoglutamatul de sodiu, aditivul alimentar care ne omoară încetul cu încetul

Care este secretul pentru care mezelurile şi margarina, cipsurile, dresingurile şi supele la pachet, carnea şi multe altele sunt atât de gustoase că nu ne mai putem sătura de ele? Care sunt riscurile acestor nevinovate plăceri culinare? Monoglutamatul de sodiu este unul din micile secrete ale industriei alimentare care-i hrăneşte pe oameni astfel încât să nu se simtă niciodată sătui, poate doar mai umflaţi, mai somnoroşi şi mai neputincioşi. Este preferatul concernurilor alimentare şi farmaceutice pentru că, proporţional cu cantitatea folosită, cresc vânzările, bineînţeles, de alimente şi medicamente.

Deja celebra vorbă a nu mai puţin cunoscutului Henry Kissinger, unul dintre strategii de vârf ai politicii americane, „Cine controlează hrana va controla populaţia” nu are nevoie, credem, de prea multe comentarii. Sau nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia României se hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi psihice a crescut şi s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?

Recentele propuneri de a rezolva unele din problemele pe care le pune hrana necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca multe alte soluţii ce vin din spaţiul politic românesc – sunt cel puţin propagandistice, pentru că nu atacă problema în cauzele ei profunde. Problema o constituie, aşa cum bine s-a observat recent într-o investigaţie a unui post local de televiziune, aditivii alimentari folosiţi la nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zi de zi. Iar cauza este, înainte de toate, mai alesglutamatul de monosodiu – „nicotina alimentelor”, aşa cum a fost denumit de John Erb, autorul lucrării „The Slow Poisoning of America” („Otrăvirea lentă a Americii”).

Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa neurochirurgul Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al aditivilor alimentari şi al efectelor acestora asupra creierului, oexcitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat este moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a descoperit o legătură directă între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau diferite forme de scleroză (a căror principală caracteristică este afectarea unor ample zone neuronale) şi o supralicitare a consumului de glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari doze în hrana noastră, este cu toate acestea evident pentru doctorul Blaylock că MSG-ul este un factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva este şi una dintre principalele cauze care le determină.

Istoria „nicotinei” din hrana noastră

Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana naturală, mai ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale. Asimilarea lui de către corp se face treptat şi este atenuat de antioxidanţii puternici existenţi în acestea, spre exemplu, în tomate, care blochează toxicitatea glutamatului. Din păcate însă, substanţa produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditivi alimentari în hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu dezechilibru asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi de-a lungul întregii vieţi.

Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit ca atare în 1907, în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză folosea deja de cel puţin o sută de ani un extract dintr-o plantă de mare, numită kombu. Uscată şi preparată, aceasta era folosită ca aromă specială cu rolul de potenţator de gust, fără însă a se cunoaşte cu adevărat cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării.

Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă pentru potenţarea gustului este glutamatul şi a vândut patentul companiei japoneze de condimente Suzuki. Împreună au pus bazele companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în traducere ar însemna „esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a glutamatului de monosodiu – substanţă produsă prin procedee chimice şi mult mai puternică decât kombu, varianta sa naturală –, iar în 1933 în Japonia se ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.

După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialii armatei americane şi-au dat seama că raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi erau mult mai gustoase decât cele americane şi au descoperit glutamatul de monosodiu – elementul cheie care potenţează gustul. Astfel, cele mai mari companii producătoare de alimente din Statele Unite s-au întâlnit în 1948 şi, aflând de acest potenţator de gust, au hotărât să-l folosească pe scară largă. Până în anii ’70 ai secolului trecut, companiile americane au folosit substanţa până şi în alimentele pentru copii, astfel încât în numai câţiva ani folosirea MSG-ului ajunsese o afacere de miliarde de dolari.

Dar în 1957 doi cercetători au descoperit că folosirea glutamatului la şoarecii abia născuţi distruge celulele din retina ochilor, iar în 1968 John Olney, un neurocercetător şi neuropatolog de la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii St. Louis din Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a descoperit că glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este responsabil şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând efecte extrem de asemănătoare cu cele pe care le observăm în atacurile cerebrale sau în boli precum Alzheimer şi Parkinson.

Minciuna companiilor alimentare

Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile către Congresul S.U.A., într-o audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de alimente pentru copii. Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care planează asupra afacerilor lor dacă publicul află rezultatele cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri substanţa din alimente. Însă acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Astfel încât, de atunci şi până astăzi, folosirea glutamatului de monosodiu este o afacere în plină creştere, cu încasări anuale de miliarde şi miliarde de dolari şi de euro, folosirea acestuia răspândindu-se pe scară largă în toată lumea.

Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care să susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii 50 de ani. S-a creat astfel o confuzie, ce nu poate totuşi rezista în faţa sutelor şi miilor de studii şi experimente pe animale. Acestea arată că folosirea compusului chimic de glutamat de sodiu şi a altor potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali, precum aspartamul, provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în America, dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului, influenţează negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate, ridică mult nivelul de agresivitate şi comportament antisocial, provoacă ample probleme cardiovasculare şi, nu în ultimul rând, distruge creierul, prin supraexcitarea neuronilor, astfel încât atât la animale cât şi la oameni se observă o diminuare a capacităţilor cognitive şi intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele neuronale, glutamatul distruge memoria, devenind cel mai probabil una dintre cauzele maladiei Alzheimer, ce a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent.

Cum acţionează glutamatul asupra creierului

Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de alţii, cu buna funcţionare a sistemului nervos. Dar cercetările au arătat că supraexcitarea acestor receptori ai glutamatului din corpul nostru produce un dezechilibru în întregul corp.

Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente, ne poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte de timp o mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin gustoasă. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat de multe ori în ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult, dar este malnutrită, tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi fundamentali pentru buna funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.

Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa „Excitotoxinele – gustul care ucide” modul în care acţionează asupra celulelor şi neuronilor glutamatul produs în cantităţi industriale şi adăugat în hrana noastră. Celulele folosesc un sistem de siguranţă pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia acestui proces este calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei. Calciul este deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru a face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine precum glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este perturbat: nu numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul devine supraexcitat şi transmite neîncetat semnale până ce se epuizează şi moare.

MSG-ul activează prin supraexcitarea tuturor tipurilor de receptori şi neurotransmiţători cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt substanţele care închid sistemul şi blochează canalul deschis de calciu pentru toxine nedorite, dar ceea ce se observă în hrana servită de fast-food-uri, de exemplu, este faptul că aceasta este extrem de săracă tocmai în substanţe precum zincul şi magneziul. Astfel, canalul neuronal nu se închide, permiţând excitotoxinelor să distrugă creierul, iar efectul este somnolenţa şi letargia, la care se adaugă o stare generală de neputinţă.

Să fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara noastră tot mai mulţi pacienţi acuză astfel de stări şi li se administrează magneziu? Cauzele sunt multiple, cu siguranţă, dar afecţiunile raportate în ultima vreme din cauza unei proaste nutriţii sunt tot mai numeroase.

Petru Molodeţ

Material aparut in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa

Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu