- În închisorile comuniste, unde am stat câtiva ani, toti cei care erau în celulă cu mine se rugau, se pocăiau, îsi depănau păcatele, regretau; erau niste oameni aflati pe calea aceasta, a pocăintei. Erau smeriti, cuviinciosi si duceau o viată crestină. Vă spun cinstit că adeseori m-am simtit mai bine în închisoare decât afară. De mic sunt în mânăstire si aici am avut tot ce mi-a trebuit pentru viata trupească si sufletească.
În închisoare era cam aceeasi situatie; aveam strictul necesar ca să putem trece de la o zi la alta. Era acolo o viată cu preocupări duhovnicesti. Se învătau pe de rost texte din Sfânta Scriptură, atunci când în închisoare nu era voie să intre o fituică de hârtie sau un vârf de creion. Pe talpa bocancului, unsă cu spumă de săpun, se scria cu o grifă (care era furată de afară, o dată pe când fusesem scosi la aer curat). Si asa se scria un text din Evanghelia lui Matei, un text din Evanghelia Sfântului Ioan, din epistola Sfântului Iacob. Si cum se aflau aceste texte? Cioc, cioc, cioc, cu alfabetul Morse, prin perete. Erau puscăriasi mai vechi, care apucaseră vremurile când în închisoare intra si Biblia si acestia au învătat atunci texte din ea; au învătat aceste lucruri sfinte si le transmiteau pe calea auzului, prin alfabetul Morse în perete si asa se puteau învăta. Scriau câte un text scurt învătat pe de rost după ce îl scriau fiecare mai întâi pe tabla inimii si a memoriei. Aceste texte sfinte, cu aceste mijloace foarte sărace.
Era o atmosferă crestină în închisoare. Toate insultele de la anchete erau bobârnace pentru a ne curăti de mândrie. Erai smerit de nevoie, dar ni se cere să fim smeriti de bună voie; dacă nu suntem smeriti de bună voie, ne smeresc altii din afară, ne insultă si ne spun fel de fel de cuvinte grele. Asa încât era o atmosferă smerită în închisoare. Smerită de nevoie, dar si de voie, pentru că, în necazurile de acolo, aproape fiecare simtea vie în inima sa pacea lui Iisus.
- Referitor la situatia din închisoare si nu numai, care ar fi diferenta între a fi smerit si a fi umilit?
- Se ajută una pe alta. Dacă, din cauza mândriei, nu ne convine să fim umiliti, e una; si e o suferintă, pentru că nu acceptăm, nu acceptăm umilinta. Să mă facă cineva prost si toate celelalte... si eu să nu reactionez, să nu mă apăr. Însă numai în momentul în care acceptăm aceste umilinte din afară am ajuns la smerenie. Dacă nu le accepti, e o suferintă pentru tine.
Între umilintă si smerenie este o apropiere, pentru că prin umilintă vine smerenia, dacă umilinta este acceptată din interior. Mântuitorul a fost umilit, a fost umilit de oameni; dar a fost si smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei si al dragostei Lui. Dacă nu este acceptată umilinta, apare o revoltă în noi. Dacă este acceptată umilinta, devine smerenie si atunci e unită si cu rugăciunea si te rogi pentru dusmanul tău care te-a umilit. Dacă ajungi la această stare, ai smerenia si o porti înaintea lui Dumnezeu.
Arhimandrit Sofian Boghiu, staretul Mânăstirii Antim din Bucuresti - Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu