În pădure la Roica lucra aproape permanent o echipă de băieţi, tăietori de lemn, din care făceau parte prin rotaţie cei mai zdraveni şi mai dibaci: Nichita Pavel, Popovici Gheorghe, Pandia Iancu, Vişan Nicolae, Stan Marin şi alţii. La două săptămâni li se trimiteau alimente. Cu această ocazie îi vizitau şi câţiva băieţi care voiau să se relaxeze. Se pleca sâmbăta cu un car tras de bivoliţe, „drigane” blânde şi domoale.
Pe la sfârşitul lui August, simţind nevoia să văd şi eu acele minunate locuri, încărcându-mi un rucsac cu destule bunătăţi, luând şi un coş cu fructe şi struguri, am plecat de unul singur, la miez de noapte, pe drumul care urmărea firul Galdei. Socoteam că, cu popasurile de rigoare, o să străbat 40 kilometri până spre amiaza zilei. Şi am pornit cu „Doamne ajută-mi!”
Era o noapte fără lună. Însă vizibilitatea ploilor de stele era excepţională. Însoţit de clinchetul apei în salturi peste pietrişul vadului, cerul îmi trimitea emisarii luminoşi ai înaltului. Reflectându-se în ochiuri de apă, păreau că vin şi din înalt şi din adânc, împresurându-mă în săgeţi de lumină. Am trăit o stare de încântare sufletească deosebită, cântând tot timpul în sufletul meu versetele psalmilor: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne”, până ce am străbătut Mesentea, Galda de Sus şi am ajuns în Poiana Gălzii, lăsând în stânga frumosul Bulz al Gălzii, colţul de stâncă ţâşnit din pământ, ca un uriaş colţ de mistreţ.
Primul popas l-am făcut înainte de a intra în Cheile Gălzii. Mersesem în ritm normal, pas de manevră, împletind ritmul paşilor cu ritmul rugăciunii isihaste şi străbătusem în patru ore peste 15 kilometri. Simţeam umerii niţel apăsaţi, braţele obosite de coşul de fructe. Când m-am ridicat să plec am zărit prin semiîntunericul dimineţii, pe poteca ce coboară pe versantul de pe partea dreaptă urmând apa zgomotoasă a pârâului Cuţului, un bărbat însoţit de un copil. Am folosit salutul românesc local:
- Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!
Omul mi-a răspuns înfundat, bâiguind ceva numai de el înţeles. Crezând că este surd sau mut, m-am apropiat şi am strigat mai tare:
- Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!
Atunci omul s-a ferit într-o parte, vrând parcă să treacă, ţinându-şi de mână şi copilul de 10-12 anişori. El să fi avut 30-35 ani. Ochii îi luceau.
- Unde mergi?
- La Roica, mi-a răspuns înfundat şi iar a tăcut.
- De unde eşti, insistam cu întrebările.
- Din Galda de Jos!
- Şi eu tot din Galda de Jos vin. Şi merg tot la Roica. Vom fi deci tovarăşi de drum. Feciorul e al dumitale?
- Da, e al meu!...
Vorbea scurt, parcă dorea să nu vorbească. Avea în mână un băţ, lucru obişnuit pentru un călător, şi o traistă care se bălăngănea pe umăr. Copilul mergea greoi, tuşind sec, oprindu-se din când în când şi scuipând.
- E bolnav copilul? De ce tuşeşte aşa des şi scuipă?
- No, că nu-i bolnav, da-i pregătit de jertfă!
- Ce fel de jertfă, am întrebat eu, intuind că mă aflu în faţa unui sectant.
- D-apoi..., o jertfă..., pentru Domnul!
- Pentru care domn?
- D-apoi, pentru... Dumnezeu, na!
- Ţi l-a cerut Dumnezeu ca jertfă, aşa ca pe Isaac lui Avraam?
- D-apoi, am hotărât eu să I-l dau!
- Şi cum îl pregăteşti pentru asta?
- D-apoi, nu-i dau să mănânce carne de fel, nici lapte, nici ouă, nici altă mâncare fiartă, numai câteva mere, zarzavaturi şi puţină pită uscată.
- Şi de când îl hrăneşti aşa?
- D-apoi, de vreo patru-cinci ani... Şi zic că oi termina anul aista...
- Mai ai şi alţi copii?
- Nu, a zis muierea că de ce să-i mai facă dacă eu îi dau la dracu’... Că d-aia a şi plecat şi m-a lăsat singur.
Mă aflam în faţa unei tragedii morale şi spirituale. Mintea mi se întuneca şi o mânie necontrolată mă împingea să-l iau de piept pe acest rătăcit de înşelăciunea drăcească şi să-l arunc în prăpastia de la picioarele mele. În ce rătăcire adâncă aruncă diavolul sufletul omenesc: crezând că aduce jertfă lui Dumnezeu îl face să-şi ucidă proprii copii. Te cutremuri. Trupul îmi tremura şi simţeam că tremură şi sufletul în mine. În fiinţa neamului nostru românesc, curat sufleteşte şi echilibrat în toate actele lui de viaţă, de la cea personală la cea comunitară, păcatul adus de străini, al ereziilor şi rătăcirilor morale de tot felul, prin ieşirea de sub ascultarea harică, bisericească, se implanta ca o săgeată otrăvită, ucigătoare.
Stăpânindu-mă, l-am lămurit că se află în greşeală, încercând să-i scot sufletul din rătăcire. Se ţinea băţos şi îngâmfat în credinţa lui, diavolul împingându-l la răspunsuri şi interpretări obraznice. Cu ajutorul lui Dumnezeu l-am făcut că accepte un ton reverenţios, ca să putem discuta. Când am simţit că schelăria de trestie pe care îşi întemeia interpretarea scripturistică se clatină, l-am invitat să gustăm ceva împreună la ora dimineţii. Am scos pâine, carne friptă şi struguri, le-am aşezat pe ştergar şi l-am poftit la masă. M-am închinat, zicând Tatăl nostru. Şedea nemişcat. Bietul copil saliva şi înghiţea în sec. Omul nu voia să ia loc. A scos o bucată de pâine şi voia să se ducă mai la o parte. Atunci l-am luat pe micuţ de mână şi l-am adus lângă mine.
- Mănâncă şi lasă, că şi tatăl tău va mânca!
Omul s-a uitat chiorâş la mine şi voia să se apropie de copil.
- Nu mânca. E spurcat!
Am zâmbit, apucându-l pe copil de braţ, şi l-am tras lângă mine la masă. S-a aşezat, dar nu voia să guste. Am tăiat pâine şi carne, i-am dat şi gustam şi eu.
- Ştii că poţi fi condamnat greu pentru încercare de pruncucidere?
Copilul mesteca uitându-se speriat la taică-său.
- Vezi, i-am zis, mi-ai spus că ai vacă, porci, păsări, ai ouă, lapte şi brânză, dar le vinzi altora iar familia ţi se îmbolnăveşte şi moare de foame, batjocorită de cugetul dumitale care preferă să-i facă pe alţii să păcătuiască dându-le aceste produse. Pe dumneata te socoteşti curat şi demn de mântuire? Pentru uciderea celor pe care ţi i-a dat Dumnezeu să le porţi de grijă, să-i hrăneşti, să-i îmbraci, să-i adăposteşti?
Omul tăcea.
- Cu banii de pe aceste produse ce faci?
- Îi dau la adunare.
- Şi adunarea ce face cu ei?
- Nu ştiu... Ei ştiu...
- Care ei?
- Ei, predicatorii!
- E vreunul din ei slab, zdrenţăros, are copii bolnavi sau stă în drum?
- Nu ştiu...
- Cu ce vin la adunare?
- Cu o maşină.
- Înţelegi acum de ce ţi-am pus aceste întrebări?
- Da... Îmi cam dau seama... Aveţi dreptate...
- Iată de ce îţi jertfeşti dumneata viaţa, familia. Şi ce se întâmplă cu munca dumitale? Întreţii nişte înşelători pe care nu-i cunoşti, nu ştii de unde sunt, cu ce se ocupă. Spune-mi, te rog, părinţii dumitale ce credinţă aveau?
- Creştini ortodocşi.
- Şi dumneata de la cine ai învăţat aceste învăţături?
- Au venit nişte predicatori unguri în sat şi ne-au învăţat.
- Şi sunteţi mulţi?
- Nu, că am rămas doar eu.
- Zici că cunoşti poruncile. Ştii să-mi spui ce zice porunca a cincea?
- Da, a zis el, cu oarecare sfială. „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta...”
- Spune-o toată!
- „... ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ...”
- Aşa! Deci după cinstirea şi ascultarea de Dumnezeu, tot El ne zice să cinstim şi să ascultăm de părinţi. Cum le-ai împlinit dumneata dacă ai preferat ascultarea străinilor de neam şi mai ales a străinilor credinţei părinteşti. Eşti român şi se zice că românii sunt cu scaun la cap, adică buni la judecată. Cum de te-au smintit numai pe dumneata, dintr-un sat întreg, de aproape o mie de familii? De două mii de ani aproape, nu de zece, nici de o sută, noi, românii, suntem moştenitori, păstrători şi mărturisitori ai acestor Adevăruri sfinte păstrate în Biserică şi vin acum să ne înveţe nişte rătăciţi
cum să trăim şi cum să slujim lui Dumnezeu? Judecă singur în ce greşeală te afli, de vreme ce tot satul, după cum mi-ai spus, te socoteşte ca pe un om smintit sufleteşte şi nu-ţi mai dă nimeni nici bună ziua!
Înlăuntrul lui se produsese ruptura. Copilul se înveseli puţin. Se uita fix în ochii mei.
- Ce-ai fi zis dumneata dacă tatăl dumitale s-ar fi purtat aşa cum te porţi dumneata cu copilul dumitale şi ai fi aflat că voia să te omoare prin înfometare? Nu ca să fi omorât de părinţi îţi cere Dumnezeu să-i asculţi, ci ca să-ţi asigure viaţa prin binecuvântarea Lui. Porunca a cincea e singura ce făgăduieşte răsplata chiar aici, pe pământ.
N-a mai fost nevoie să continui. Omul începu să plângă. Era semnul că Dumnezeu s-a milostivit de el. Deşi credeam că omul nu mă cunoaşte, îmi zise uitându-se atent la mine:
- Am vrut să vin de câteva ori la dumneavoastră, la castel; toată lumea vorbeşte că sunteţi credincioşi şi ziceam să întreb: bine-i ori nu-i bine ce fac eu? Dar am tot amânat. Parcă cel rău îmi tot încurca gândul.
- No, vezi bade, pentru gândul acesta bun Dumnezeu te-a ajutat. Şi iată că ne-am întâlnit în cale. La Dumnezeu vrei să mergi şi dumneata, dar numai un drum duce acolo şi acela trece prin Biserică. Hristos n-a întemeiat Biserica Sa pe adunătura celor ce s-au săturat de pâine în pustie, ci pe mărturisirea de credinţă a Apostolilor Săi că El este Hristosul. I-a învestit cu puteri şi le-a spus: „Cine ascultă de voi, ascultă de Mine şi cine nu ascultă de voi, de Mine nu ascultă şi de Cel ce M-a trimis pe Mine”.
- D-apoi, oi putea ispăşi păcatul aista?, zise omul şi lacrimile şiroiau pe obraji. Îşi strângea copilul la piept şi şoptea printre sughiţuri: Pruncul meu, pruncul meu...
- Numai păcatul nemărturisit nu se iartă, bade. Om merge la părintele.
Copilul a început şi el să plângă, înecându-se în tuse. Am plâns şi eu cu ei, de durere şi de bucurie. De durere, pentru înşelăciunea în care un părinte îşi ucidea darul vieţii dat lui de Dumnezeu; de bucurie că Dumnezeu operase asupra sufletului lui actul părerii de rău, zdrobindu-i inima împietrită, cu harul milostivirii Sale. Îmbrăţişându-i şi sărutându-i pe amândoi, le-am spus:
- Când ne întoarcem în Galda, mergem la părintele Oţoiu Victor şi, spovedindu-ne, îl vom ruga să te dezlege de păcat şi să te primească în Biserică.
După ce a acceptat propunerea mea am mai mers aproape un kilometru împreună, iar omul şi copilul au apucat în sus pe pârâul Mărului.
- Noi o luăm pe aici, a zis omul.
- Ziceai că mergi până la Roica.
- Vezi fumul acela care se ridică peste culmile împădurite?
- Da, văd, am crezut că-i ceaţă.
- Nu, nu e ceaţă. Tot satul a fost anunţat de ieri seara să ieşim cu toţii să stingem pădurile incendiate de unguri. Şi fiecare trebuie să ne prezentăm acolo unde avem parcelate locurile. Eu am de la părinţi pe culmile din spatele comunei Mogoş şi acolo mă duc. (Sovieticii au lansat ştirea că ungurii au dat foc pădurilor, pentru a menţine conflictul cu românii.)
I-am îmbrăţişat. I-am spus să-şi ducă copilul la doctor că-i bolnav de plămâni şi să-l hrănească bine că are cu ce. Mi-a promis că aşa va face. La întoarcere am vorbit cu părintele Victor Oţoiu din Mesentea; cunoştea cazul lui.
Mesentea era un cătun al Gălzii de Jos, poreclit şi „Micii sfinţi”; când armatele generalului Bukow au devastat Galda, şi au dărâmat Biserica de pe deal, 60-70 familii s-au refugiat în pădurea din marginea satului. Târziu, au fost descoperiţi acolo păstrându-şi credinţa ortodoxă.
(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pp. 148-152)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu