Azi, de ziua mea, am născut întâiul meu copil. Dincolo de inevitabila durere şi frică a naşterii, mă încearcă o teamă mai mare... mi-e teamă de "nou". Am rămas însărcinată imediat după nuntă; nici bine nu m-am obişnuit cu statutul de "soţie", căci de acum mă voi numi şi "mamă"!? E prea mult pentru mine!
Mă prind şi eu în hora entuziasmului celor din jur şi curiozitatea mă împinge să văd ghemul de om care a respirat înăuntrul meu atâtea luni.
Mă simt slăbită şi ameţită, fac un pas... şi încă unul... mă îndrept spre salonul copiilor. Stop! Ce se întâmplă cu mine? Inima începe să bată din ce în ce mai tare, simt presiunea urechilor până în ultimul nerv al călcâielor, mâinile îmi sunt transpirate, aud plâns de copil, iar buzele se deschid necontrolat: "Nr. 56".
Chimia dintre noi ne învăluia. Ochii dulci şi vii m-au cucerit definitiv. S-a oprit din plâns şi s-a lipit în braţele mele. Deja o iubeam. Am ajuns acasa. Au trecut trei luni de când suntem împreună. Tot sensul vieţii mele s-a schimbat: mănânc, râd, plâng pentru ea, inspir şi expir odată cu puiuţul meu şi aştept dimineaţa să văd cât a mai crescut. Abia aştept să treacă timpul să mergem împreună la plimbare, de mânuţă pe stradă, să culegem floricele, să colorăm, să râdem şi să chicotim "ca-ntre fete".
