„Cine eşti tu, să-mi fixezi robinete la bucuria pe care o am?…”

Pe vremuri, femeile cu mulţi copii erau privite cu admiraţie şi respect, erau considertate adevărate eroine. Astăzi, când se duce un adevărat „război împotriva populaţiei”, când ni se tot repetă că suntem prea mulţi pentru cât poate duce planeta, femeile cu mulţi copii sunt de multe ori catalogate ca „neinstruite”, „neîngrijite”, „retrograde”, „sectante”, sunt privite ca unele care nu ţin pasul cu vremurile şi, din această pricină, destul de des atacate – atât ele, cât şi copiii lor.

O profesoară şi totodată mamă a şase copii, doamna I. R., ne arată cum a reuşit să învingă aceste mentalităţi.

- Doamnă I., este adevărat că în societatea noastră există o atitudine ostilă faţă de mamele cu mulţi copii?

- Da, am trecut şi eu prin aşa ceva, şi am auzit şi de alte cazuri… De-a lungul vremii s-au adunat probleme – infime, le-aş spune, dar care mi-au îngreunat inima. Prin parcuri, de exemplu, am întâlnit părinţi care nu-şi lăsau copiii să se joace cu ai mei. La fel, probleme au apărut şi la şcoală. Fetiţa îmi spunea: „Mami, prietena mea cea mai bună m-a rugat să ne jucăm în secret, ca nu cumva să afle mama ei! I-a interzis să se joace cu mine, zice că sunt dintr-o familie de ţigani”. Adică în România doar ţiganii pot să aibă copii mulţi?… Iar dacă un român îndrăzneşte lucrul acesta, trebuie neapărat să fie asimilat ţiganilor?…

Tweet

Nori negri deasupra României

Pe 20 mai 1990, când încă mai credeam că vor veni vremuri mai bune şi pentru poporul român, noi nefăcând nimic mai mult decât să ne uităm la televizor, bucurându-ne că am scăpat de comunism – aşa ni se părea pe atunci, că am scăpat –, poetul creştin Ioan Alexandru punea o întrebare esenţială pentru viitorul neamului nostru: Cum pot conlucra românii la mântuirea lor în situaţia de acum?

Interlocutorul era poate cel mai mare filozof român al sfârşitului de secol XX, Petre Ţuţea, spirit viu şi cunoscut mărturisitor creştin al închisorilor comuniste. Răspunsul acestuia a fost foarte clar:

„- Simplu, ducându-se la Biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic. În Biserică se mântuiesc. Are un instrument de mântuire poporul român că are Biserică şi preoţi. Ce altceva să caute?!”

Tweet

Jurnal pentru veşnicie

Azi, de ziua mea, am născut întâiul meu copil. Dincolo de inevitabila durere şi frică a naşterii, mă încearcă o teamă mai mare... mi-e teamă de "nou". Am rămas însărcinată imediat după nuntă; nici bine nu m-am obişnuit cu statutul de "soţie", căci de acum mă voi numi şi "mamă"!? E prea mult pentru mine!

Mă prind şi eu în hora entuziasmului celor din jur şi curiozitatea mă împinge să văd ghemul de om care a respirat înăuntrul meu atâtea luni.

Mă simt slăbită şi ameţită, fac un pas... şi încă unul... mă îndrept spre salonul copiilor. Stop! Ce se întâmplă cu mine? Inima începe să bată din ce în ce mai tare, simt presiunea urechilor până în ultimul nerv al călcâielor, mâinile îmi sunt transpirate, aud plâns de copil, iar buzele se deschid necontrolat: "Nr. 56".

Chimia dintre noi ne învăluia. Ochii dulci şi vii m-au cucerit definitiv. S-a oprit din plâns şi s-a lipit în braţele mele. Deja o iubeam. Am ajuns acasa. Au trecut trei luni de când suntem împreună. Tot sensul vieţii mele s-a schimbat: mănânc, râd, plâng pentru ea, inspir şi expir odată cu puiuţul meu şi aştept dimineaţa să văd cât a mai crescut. Abia aştept să treacă timpul să mergem împreună la plimbare, de mânuţă pe stradă, să culegem floricele, să colorăm, să râdem şi să chicotim "ca-ntre fete".

Tweet

De ce nu ar avea şi familia drepturile ei?

Mămica şi tăticul nostru, surioarele şi frăţiorii, mai târziu soţii sau soţiile, fiii şi fiicele au fost şi sunt, pentru cei mai mulţi dintre noi, oamenii cei mai dragi, alături de care am trăit şi trăim încă momentele frumoase ale vieţii. Ei constituie familia noastră. Dar noţiunea de familie e mult mai largă, mai încăpătoare. În familie intră şi rudele mai apropiate sau mai îndepărtate, prietenii împreună cu care sufletul nostru se simte ca acasă şi, bineînţeles, rudele spirituale – naşii şi părintele duhovnicesc. Iar acolo unde este dragoste şi armonie, unde este Hristos, graniţele familiei se deschid tot mai mult, incluzând satul natal sau comunitatea în care trăim, neamul a cărui limbă o vorbim sau, în sensul cel mai larg, lumea întreagă. Căci, fiind născuţi din Adam şi Eva, rude suntem toţi oamenii, parte a aceleiaşi omenităţi, înrudiţi chiar cu Fiul lui Dumnezeu de la Întruparea Sa în ieslea Betleemului.

Tweet