Mărturia Emanuelei Iancu, despre drumul pe care l-a parcurs de la Baptism la Ortodoxie: “Tot Cerul a luat parte la botezul meu”

- Emi, care sunt primele tale amintiri legate de Dumnezeu?

- Când eram foarte mică, mama mereu îmi citea din Biblie şi îmi povestea despre Dumnezeu, despre viaţa lui Iisus, despre cei doisprezece Apostoli, îmi tâlcuia anumite pilde sau proverbe. Şi bunicii mei îmi cântau cântări religioase şi îmi vorbeau despre Dumnezeu. …Dar, din păcate, şi părinţii şi bunicii se găsesc pe un drum greşit. Ei sunt neoprotestanţi, sunt baptişti de mici, pentru că şi părinţii lor au fost la fel.

- Cum te simţeai când frecventai „adunarea”?

- La început mă simţeam bine, mă rugam împreună cu ceilalţi „participanţi la adunare”, căci nu ştiu cum să-i numesc altfel… Eram copil, nu ştiam eu aşa de multe! Dar apoi, când am crescut, am început să simt mersul la „adunare” ca pe o rutină. Era totul superficial, parcă mă duceam la teatru sau la un spectacol…

- Nu-L simţeai pe Dumnezeu?

- Nu, nu-L simţeam. De multe ori, după ce săvârşeam vreun păcat, cu greu mă apropiam de Dumnezeu, pentru că nu ştiam dacă Dumnezeu m-a iertat. Mă mustra conştiinţa şi anevoie îmi reveneam din acea apăsare sufletească, pricinuită de căderea în păcat. De multe ori, cădeam tot în păcatul respectiv. Mă simţeam tare departe de Dumnezeu! Mai târziu, am înţeles că sufletul nu poate găsi pace până nu se curăţă de păcate, prin Sfânta Taină a Spovedaniei…

Când am ajuns la vârsta de 16-17 ani, am început să nu-L mai simt deloc pe Dumnezeu. Chiar dacă am făcut aşa-zisul „botez” la baptişti, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Oricum, „botezul” îl făcusem mai mult îndemnată de mama mea. Aproape ajunsesem să nu mai cred în El, credeam mai mult în propria mea forţă şi căutam tot felul de argumente împotriva lui Dumnezeu! Dar Dumnezeu mereu mi S-a descoperit, mi-a arătat că există. Am încercat să-L caut pe Dumnezeu în altă parte. Astfel am ajuns întâi la evanghelişti şi apoi la penticostalii harismatici…

La penticostali am trăit o experienţă care m-a marcat foarte mult şi care m-a îndepărtat de Dumnezeu. La un moment dat, m-am dus cu ei la munte ca să ne rugăm cu toţii pentru „vindecarea rănilor din trecut” şi pentru „primirea Duhului Sfânt”. Şi e firesc că dacă te rogi aşa, aiurea, primeşti alte duhuri – duhuri rele. Eu speram ca aceasta rugăciune să mă liniştească sufleteşte, dar ce a urmat a fost groaznic pentru mine. Am căzut într-o depresie foarte mare, plângeam foarte des, nu ştiam în ce şi în cine să mai cred, şi căutam ceva care să-mi aducă pacea sufletească…

Tweet

Sfântul Nicolae Velimirovici, despre incinerare: „Un obicei păgân şi barbar, izgonit din Europa cu două mii de ani în urmă”

Răspunsul Sfântului Nicolae Velimirovici adresat unui jurnalist care l-a întrebat ce părere are despre incinerare.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Mă întrebaţi de ce Biserica creştină nu permite incinerarea morţilor. În primul rând, fiindcă ea consideră acest lucru drept o silnicie. Sârbii se îngrozesc şi astăzi înaintea nelegiuirii lui Sinan paşa, care a ars la Vracear trupul mort al Sfântului Sava.

Dar ce, oamenii incinerează caii şi câinii şi pisicile şi maimuţele moarte? Nu am auzit de aşa ceva. Am auzit şi am văzut că le îngroapă. Şi atunci, de ce să se facă silnicie asupra trupurilor moarte ale oamenilor, care sunt stăpânii tuturor animalelor de pe pământ? Oare un crematoriu pentru animalele moarte nu ar fi, mai ales în oraşele mari, mult mai justificat decât crematoriul pentru oameni?

Pe urmă, şi fiindcă acesta este un obicei păgân şi barbar, izgonit din Europa de cultura creştină cu aproape două mii de ani în urmă. Cine doreşte să-l înnoiască nu doreşte vreun lucru cult sau modern, sau nou, ci o vechitură de multă vreme răsuflată. În Anglia, care cu greu poate fi numită necultivată, această formă de neopăgânism este foarte nepopulară.

Tweet

A aparut numarul 48 al revistei Familia Ortodoxa

Din paginile revistei:

Trebuie să luptăm pentru apărarea inocenţei copiilor noştri!

Din inocenţă se hrăneşte frumuseţea chipului, ea se reflectă în ochii plini de viaţă ai copiilor care privesc cu mirare şi curăţie lumea. Din ea izvorăşte curajul de a înfrunta viaţa, de a afirma adevărul şi a lupta pentru el. Inocenţa este materialul din care se zideşte şi se înalţă demnitatea noastră, este resortul lăuntric al oricărei făptuiri a binelui în lumea aceasta. Inocenţa este cea care ocroteşte acel văzduh al minţii peste care răsare lumina cunoştinţei, harul Duhului Sfânt – căci, prin ea, omul se aseamănă îngerilor. Ne folosim de metafore, pentru că altfel este aproape imposibil de zugrăvit bogăţia sau minunăţia acestui uriaş tezaur sufletesc pe care omul l-a primit la naşterea sa. Dar şi altfel dacă ne-am gândi, am înţelege că inocenţa poate fi garanţia unei imunităţi mai puternice şi a unei minţi mai deschise aprofundării înţelesurilor şi educaţiei – aceasta pentru că inocenţa asigură pacea lăuntrică, de care toate sunt legate.

Virgiliu Gheorghe

Rezistenţa anticomunistă– îndemn la curaj şi demnitate

La 60 de ani de la uciderea ultimilor partizani, istoria grupurilor de rezistenţă din munţii României e vag cunoscută. Denigrarea lor a început în anii 1950, când Securitatea fabrica primele legende mincinoase: că erau bandiţi, că s-au trădat între ei, că şi-au turnat sprijinitorii. Noii reprezentanţi ai regimului simţeau importanţa luptei şi consemnau în documente de circulaţie internă: „Războiul de partizani e un război moral”.

Tweet

Părintele Amfilohie Brânză: "Câţi au murit în Taina Botezului? Ne-am emancipat prea tare în detrimentul înduhovnicirii noastre"

Am fost şi eu invitat la Sovata, să fac botezul la două surori gemene. Nici nu aveau cristelniţă la biserică. Am vorbit cu preotul, era foarte înţelegător, şi mi-a spus că i-au sărit oamenii în cap. Deci iată, nu mai e vorba de preot, era vorba de obişnuiţa locului.

 Am venit cu cristelniţă, am adus apă, şi le-am făcut botezul. Zic nu vă speriaţi, că n-o să moară. Trebuie făcută o educaţie uşor, uşor, dar să acorde şi importanţa care trebuie, deci să nu vină la un spectacol şi atât. Câţi au murit în Taina Botezului? Ne-am emancipat prea tare în detrimentul înduhovnicirii noastre. Să mergem cu măsură în cele duhovniceşti şi să nu mai invocăm motivele veacului acestuia. Tot ce nu-i făcut după voia lui Dumnezeu, atrage şi mânie.

Fragment din conferinţa "Criteriile mântuirii în Biserica Ortodoxă" susţinută de Părintele Amfilohie Brânză, ce poate fi ascultată aici.

Vezi si Invataturi corecte si invataturi gresite despre nastere, botez si despre copiii mici

Tweet

Parintele Serafim Man: "In fata lui Dumnezeu, avortul este cea mai urata crima"

Daca ne-am intreba care este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, am putea raspunde cu toata certitudinea: VIATA. Si aceasta, nu numai pentru ca acum ne putem bucura de frumusetile acestei lumi, ne putem indeplini dorintele, dar mai ales pentru ca dupa aceasta existenta, ne asteapta viata vesnica.

Viata este o taina dumnezeiasca. In sufletul omului, Dumnezeu a pus aceasta lege a iubirii intre barbat si femeie, aceasta dorinta de unire, de contopire care se implineste prin casatorie, iar scopul ei este nasterea de copii. Aceasta este si prima porunca ce a dat-o Dumnezeu oamenilor: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si stapaniti." (Fac. 1, 28). Dumnezeu l-a inaltat pe om la cinstea de a fi impreuna lucrator cu El la zamislirea vietii. Omul aduce trupul muritor, iar Dumnezeu pune in el scanteia divina, sufletul. Ca urmare, Dumnezeu singur are puterea sa dea viata si numai El are dreptul sa o ia. Oricine isi asuma dreptul asupra vietii lui sau a altuia, savarseste cel mai mare pacat, rapeste stapanirea de la Dumnezeu, care este Domn al vietii si al mortii.

Ne intristam cand auzim de razboaie, de crime sau accidente, dar nu ne gandim ca, de-a lungul timpului, avortul a curmat mai multe vieti decat toate razboaiele si bolile la un loc. In fata lui Dumnezeu, avortul este cea mai urata crima, ca insusi mama sa-si ucida copilul, lucru ce nu se intampla niciodata in lumea animalelor.

Tweet

"Romania, te iubesc!": Povestea arhiepiscopului Justinian Chira, pastorul credinciosilor din Maramures

Tweet

Interviu: Andrei Barbos, despre documentarul „Fericiti cei prigoniti” si Justin Parvu (FOTO)

Directorul Casei de Cultura din Baia Sprie, Andrei Barbos, a vorbit despre documentarul „Fericiti cei prigoniti” pe care l-a realizat in urma cu un an, creatie care ii are in centru pe Valeriu Gafencu si Justin Parvu, arhimandritul Manastirii Petru Voda, doua figuri care au indurat ani grei de prigoana in temnitele comuniste. De altfel, Valeriu Gafencu a trecut in lumea cealalta chiar din inchisoare, nu inainte de a-l salva de la moarte pe evreul Richard Wurmbrand, cedandu-i acestuia medicamentele primite pentru a se trata.

Ce ne puteti spune despre acest documentar? Cand l-ati realizat?

La initiativa domnului Ioan Chertitie, in toamna anului 2011, impreuna cu Ioan Teglas am inchegat o echipa pentru realizarea unui documentar ce avea in atentie doua personalitati de anvergura ale istoriei nationale recente: Valeriu Gafencu si Justin Parvu. Tema era o veritabila provocare, mai ales ca ma pasiona istoria acestei epoci intunecate, avand deja la baza o lectura minimala. Mii de pagini, o adevarata literatura consacrata, ce reprezentau marturii cutremuratoare ale unui sistem de represiune dus pana la dezumanizare, trebuiau asumate si transpuse intr-un scenariu. Putini dintre noi am fi dispusi astazi la sacrificiu pentru onoare si patrie, iata un argument suficient de solid pentru a readuce in atentie repere morale semnificative.

Asadar, avand la indemana documentarea si initiativa domnului Ioan Chertitie, pe directorul de imagine Ioan Teglas, am inchegat un scenariu si am regizat documentarul „Fericiti cei prigoniti”, avandu-l ca erou pe parintele Justin Parvu. Celebrul personaj Valeriu Gafencu, prin anvergura personalitatii sale, face obiectul altor documentari realizate la Targu Ocna. Spre bucuria tuturor, in prima saptamana a lui Februarie 2012, in pragul aniversarii celor 92 de ani ai arhimandritului Justin Parvu, filmul era vizionat la Manastirea Petru Voda din Neamt.

Ce doriti sa transmiteti prin acest documentar?

Parintele Justin Parvu, ultimul mare marturisitor, ne-a purtat prin cenusa imperiului intunecat al temnitelor comuniste, realizand astfel un document pentru o lume care are dreptul sa stie, dar nu are voie sa uite. „Daca nu judecam sistemul, daca nu avem o reactie hotarata, nu facem decat sa adormim vigilenta tuturor, orice dictatura poate reveni intr-o societate ca a noastra”, marturisea parintele Iustin. Intr-un interviu realizat de poetul Adrian a lui Gheorghe se punea intrebarea: De ce vorbiti asa de incet despre acea perioada? Parintele Justin raspunde: Ca sa n-o trezesc! Intre anii 1949-1964 altarele se mutasera in temnite.

Ce impresie v-a facut parintele Justin Parvu?

V-as raspunde printr-un paragraf din filmul nostru, ca impresie ce apartine unuia dintre camarazii sai de suferinta, preotul M. Lungeanu: „Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la parintele Justin a fost smerenia si finetea duhovniceasca (…) primea cu bucurie orice incercare, trecea cu sufletul usor peste orice ispita. Exemplul personal a fost multora model in mijlocul suferintelor”. Langa acest duhovnic redescoperi oaza de liniste sufleteasca si inaltare spirituala. Maicuta Fotini, cea care ne-a fost gazda si indrumatoare in demersul nostru, m-a surprins nu doar prin seninatatea chipului si generozitatea debordanta, ci, mai ales prin forta ideilor si pilda de viata personala, fiind cea care a abandonat studiile de filosofie pentru a trai in preajma parintelui Justin.

Ce inseamna el pentru Romania si ce ar trebui sa faca Romania pentru el, acum, la aceasta varsta si dupa atatea suferinte?

Parintele Justin Parvu isi impleteste destinul cu cel al neamului romanesc, luminand ca un far al dreptei credinte, in mijlocul furtunii, la iluminarea constiintei nationale. Acum reprezinta ultimul mare marturisitor al unei generatii de sacrificiu, care s-a jertfit in temnitele comuniste din Aiud, Gherla, Pitesti, Sighet, Canal. Mass-media ar trebui sa renunte la promovarea falselor valori, reprezentate de o intreaga fauna de nulitati si sa impuna astfel de repere ale onoarei si atasamentului fata de valorile neamului romanesc. Iata de ce, nu mi-am permis sa abordez acest subiect sensibil intr-un interviu sau reportaj de duzina, prin care chiar reporterul sa confiste ori sa diminueze anvergura eroului nostru.

De ce nu se vorbeste mai mult pe canalele media despre suferintele acestor martiri ai neamului romanesc?

Se spune ca in intunericul constiintei se repereaza greu valorile morale. Prin urmare trezirea constiintei o pot face doar oamenii competenti la toate nivelurile societatii. Implicit sau mai ales jurnalistii. Cat priveste deriva mass-media, cea care manipuleaza optiunile noastre, merita sa dezbateti in spatii ample fenomenul, ce este zugravit impecabil de eseistul Andrei Plesu in editorialul „Stiri de vacanta” din aceste zile.

Ce reactii ati avut dupa marturiile din documentar? 

Desi a trecut un an de la realizarea sa, nu cred ca veti fi surprins sa va spun ca nimeni „nu a vazut, nu a auzit, nu stie nimic” despre filmul nostru. Desi el este distribuit de catre detinatorul drepturilor de autor, Fundatia Justin Parvu, prin pangarele bisericilor si unele librarii din tara. Ioan Ianolide spunea ca „nu facem literatura, ci trezirea de constiinte”, asadar, nici noi nu avem pretentia sa fim laudati pe prima pagina a vreunui ziar, pentru vreo pretinsa opera ci, doar sa se stie ca am incercat astfel sa evocam marturii ale terorii comuniste si ale sacrificiului martirilor acestui neam. Parintele Justin Parvu sustinea ca „generatia martiriului comunist n-a despartit niciodata idealul national de credinta in Dumnezeu”. Documentarul a fost conceput in trei episoade de televiziune si nu este exclus ca intr-o zi sa fie difuzat ca memorial al sfintilor inchisorilor. Doamne-ajuta!

Vlad HERMAN
  

Tweet

Minune la mormantul Parintelui Arsenie Boca - Cum s-a vindecat un tanar de paralizie

Tweet

Parintele Arsenie Boca despre Psaltire

Toate cuvintele Psaltirii dovedesc cunoştinţa cea din păţanie, sau învăţăturile din durere, singura cale care poate învăţa ceva pe oameni. Aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David, ca o făclie, mângâind orice suflet zdrobit de pe urma păcatelor.

 Lumina ei atrage luarea-aminte la cârmuirea lui Dumnezeu asupra vieţii omeneşti, îndeamnă sufletul la ascultare şi smerenie, cu care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda toate patimile ispitelor.

Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002

Tweet

Parintele Arsenie Papacioc cere conducerii BOR sa condamne homosexualitatea

Tweet

Părintele Amfilohie Brânză: "Nu priviţi cu superficialitate, cunoaşteţi bine credinţa şi veţi vedea că nu poate să treacă nimeni peste puterea lui Dumnezeu"

Video: Andreizgco

Tweet

De ce unii răi sunt pedepsiţi din lumea aceasta, şi de ce nu toţi

Zice-va cineva: Iată acela, bogatul, care săvârşeşte asuprirea, hrăpirea, nedreptatea – care în fiecare zi doseşte din cele ale săracilor, şi nu are nimic a suferi.

Şi iată altul, care-şi petrece vremea în bunătate, în cumpătare, în dreptate, şi care-i împodobit cu toate florile virtuţii, şi cu toate acestea se zbate în sărăcie, în boli şi în alte necazuri. Aşadar, acestea vă scandalizează? Da. Atunci, dacă vedeţi mulţi din cei ce săvârşesc hărăpire, loviţi de pedepse – şi pe alţii  sau chiar pe unii din cei ce trăiesc în virtute bucurându-se   de   îndestulările   pământeşti,   de   ce   nu întoarceţi judecata şi nu daţi dreptate Domnului?

Pentru că tocmai aceasta este ce mă scandalizează mai mult.

De ce dintre doi oameni răi, unul e pedepsit, iar pe celălalt îl ocoleşte pedeapsa? Şi dintre doi oameni buni, de ce unul e îndestulat, iar celălalt trăieşte în încercări?

Tweet

Pagubă si capital - Parintele Arsenie Boca

Preoţia Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălăşluieşte Duhul lui Hristos.

Preoţii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar! Oare de ce nu-l pricep oamenii?

Multă pagubă face un preot în averea de păcate a oamenilor, ştergându-le cu darul datoriile agonisite diavolului, capitalizate în om.

Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 134-135

Tweet

Adevarul despre moartea lui MIHAI EMINESCU

Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de “boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în “Chestiunea Israelită” sau în “Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către ­medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).

În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. 

“Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea

Tweet

Testamentul Maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazu

La Sfânta Mânăstire Cozia, în pronaos, lângă mormântul lui Mircea cel Bătrân, este şi mormântul Maicii Teofana. Am găsit pe internet testamentul ei şi mă bucur să-l pot face cunoscut celor care sunt, într’un fel, fiii mei duhovniceşti. După tragica moarte a lui Mihai Viteazul şi după exilul doamnei Stanca şi al copiilor ei, Tudora, mama sa, se călugăreşte la Cozia, care era un loc de linişte şi de pază pentru cei necăjiţi sau prigoniţi: „Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail voevoda din Ţeara Românească, vieţuit-am viaţa ceştii lumi deşartă… şi înşelătoare… şi am petrecut lumeaşte destul, în tot chipul în viaţa mea, până ajunsu şi la neputinţa bătrâneaţelor meale şi la slăbiciunea mea, în sfânta mânăstire, în Cozia la lăcuinţa sfintei troiţe şi la răpausul răposatului Mircea voevoda. Şi trăiiu de ajunsu şi luaiiu şi sfântul cin călugăresc derept plângerea păcatelor meale. Acuş mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiiului mieu Mihail voevod de sărăcia doamna sa şi a coconilor domniei lui prin ţărăle străine. Fuiu de plângere şi de suspine ziua şi noaptea. 

Tweet

Botezul Domnului - Fresca a Parintelui Arsenie Boca la biserica din Draganescu

Tweet