Mămica şi tăticul nostru, surioarele şi frăţiorii, mai târziu soţii sau soţiile, fiii şi fiicele au fost şi sunt, pentru cei mai mulţi dintre noi, oamenii cei mai dragi, alături de care am trăit şi trăim încă momentele frumoase ale vieţii. Ei constituie familia noastră. Dar noţiunea de familie e mult mai largă, mai încăpătoare. În familie intră şi rudele mai apropiate sau mai îndepărtate, prietenii împreună cu care sufletul nostru se simte ca acasă şi, bineînţeles, rudele spirituale – naşii şi părintele duhovnicesc. Iar acolo unde este dragoste şi armonie, unde este Hristos, graniţele familiei se deschid tot mai mult, incluzând satul natal sau comunitatea în care trăim, neamul a cărui limbă o vorbim sau, în sensul cel mai larg, lumea întreagă. Căci, fiind născuţi din Adam şi Eva, rude suntem toţi oamenii, parte a aceleiaşi omenităţi, înrudiţi chiar cu Fiul lui Dumnezeu de la Întruparea Sa în ieslea Betleemului.Şi, pentru că familia a fost mereu temei, sprijin şi garanţie a fericirii şi a împlinirii omului, în toate culturile tradiţionale se dădea o mare atenţie vieţii de familie; aceasta era ocrotită printr-o mulţime de rânduieli în care interesul mai general al ei prima în faţa celui individual al celor ce o constituiau. Deşi nu erau născocite încă „Drepturile omului”, divorţurile erau o raritate, iar copiii rămâneau fără părinţi doar când aceştia mureau în războaie sau de boli grave – dar şi atunci erau crescuţi de bunici, care erau întotdeauna respectaţi, iubiţi şi ascultaţi. Într-o astfel de lume, depresiile erau aproape inexistente, deşi nu existau înlesnirile, confortul şi mulţimea de asociaţii şi reglementări privind drepturile omului de astăzi, iar oamenii se considerau fericiţi în pofida necazurilor şi a bolilor care în istorie n-au lipsit niciodată.
Pentru societatea democratică a celor corectaţi politic, lumea trecutului, a unei familii puternice care avea propriile ei valori şi ierarhii, e doar parte a unei istorii triste a neamului omenesc – cauzată, zice-se, de întunericul în care religia ţinea lumea.
Atât de mult s-a strâmbat mintea acestor oameni, care, de la Revoluţia Franceză încoace, au moştenit închinarea la „Drepturile omului”, încât au pierdut complet simţul realităţii şi al decenţei. Pentru ei, a apăra familia – pentru că aceasta este un izvor de bucurie, împlinire şi fericire a omului – e o aberaţie. Căci, după ei, „Drepturile” sunt mai importante decât pacea şi fericirea unei armonioase vieţi de familie, mult mai importante decât credinţa în Dumnezeu.
Rezultatul?
În Uniunea Europeană, astăzi, aproape jumătate dintre căsătorii sfârşesc în divorţ, iar unul din trei copii se naşte în afara căsătoriei. În Belgia, 71% dintre cei căsătoriţi divorţează, urmând imediat Austria, unde 66% din cupluri preferă divorţul. În 1980, în Uniunea Europeană existau 670.000 de cupluri divorţate. În 2005, numărul a crescut la peste un milion. Poate că acesta e unul din motivele pentru care peste 10% din populaţia ţărilor occidentale suferă de depresie…
În Suedia, 55% dintre copii se nasc în afara căsătoriei; în Franţa, procentul este de 45%; în Marea Britanie, de 42%, în timp ce în Polonia este de doar 15%. E interesant de observat faptul că proporţional cu numărul de atei declaraţi şi cu gradul de implementare a „Drepturilor omului” creşte rata eşecului familial şi a divorţurilor. De asemenea, ţările care au cea mai mică rată a divorţului sunt cele cu cei mai mulţi credincioşi practicanţi: doar 18% dintre italienii căsătoriţi şi 17% dintre irlandezii căsătoriţi divorţează.
Dar, de fapt, ce sunt aceste „Drepturi” care se dovedesc atât de nocive pentru viaţa de familie? Înainte de a se naşte pruncul, se vorbeşte despre dreptul femeii la propriul pântec, adică dreptul de a-l ucide, avortându-l până la trei luni, respectiv şase luni de la concepţie. Pruncul nu are încă nici un drept – sau are numai dreptul de a fi sau nu avortat. Când copilul este mic, începând cât mai de timpuriu, UNESCO instituie dreptul la educaţie sexuală.
Aceasta se va realiza în primul rând la nivel informal prin circulaţia liberă a presei cu caracter pornografic – care reflectă alt drept al omului, dreptul la informare. Dar aceasta nu-i decât o pregătire aperceptivă, căci educaţia sexuală e programată a fi realizată prin grădiniţă şi şcoală începând cu vârsta de 5 ani şi până la terminarea liceului. Aşa este protejat de organismele internaţionale dreptul la educaţie sexuală. Aceasta înseamnă, în limbajul UNESCO, ca celor mici să le fie respectat „dreptul la a-şi cunoaşte propriul corp”: dreptul la autoerotism şi masturbare. Pe urmă, societatea a început să se problematizeze despre cum poate să susţină mai bine dreptul copiilor la dragoste trupească, adică la ceea ce înainte se numea, în „limbaj discriminatoriu”, abuz sexual şi pedofilie. Chiar şi în România a început să se discute cu un an în urmă posibilitatea introducerii unui nou drept în codul penal: dreptul la relaţii incestuoase, neincriminându-le penal.
În mod obligatoriu, educaţia sexuală în şcoală trebuie, în noua perspectivă ideologică, să obişnuiască copilul cu ideea că sexualitatea şi lesbianismul sunt normale şi chiar recomandate pentru împlinirea personală. De această idee copilul şi tânărul se va lovi aproape peste tot în societatea pe care ne-o pregăteşte noua legislaţie europeană. Şi aceasta pentru că, prin legile dedicate nediscriminării homosexualilor, li se dau acestora absolut toate drepturile – inclusiv acela de a se căsători şi de a înfia copii născuţi de oamenii normali. Dacă la toate aceste „drepturi” se mai adaugă cele privitoare la obţinerea prin orice mijloc a plăcerii, chiar şi prin perversiuni, avem tabloul aproape complet al cadrului general în care familia zilelor noastre trebuie să-şi desfăşoare viaţa.
De neînţeles însă apare lipsa din acest tablou a unor drepturi minime rezervate familiei. Oare pentru că acestea vin în conflict cu cele afirmate? Spre exemplu, copiii noştri nu au dreptul să fie protejaţi de pornografie, deşi toate studiile arată că aceasta conduce la violenţă, viol, la impotenţă şi chiar la crimă. Copiii noştri nu au dreptul la păstrarea inocenţei, la dragoste curată, la a fi feriţi de fantasmele sexuale. De asemenea, părinţii nu mai au dreptul să-şi crească copiii conform moralei tradiţionale, potrivit credinţei şi unei vieţi sănătoase. Părinţilor li se răpeşte dreptul de a-i pregăti pe copii pentru o viaţă de familie clădită pe respectul celuilalt, pe dragoste jertfelnică şi pe naşterea de copii. Şi exemplele pot continua…
Când este vorba de „drepturile” celor care subminează familia, legile ţării pot fi încălcate chiar de către oficialităţi, în timp ce pentru drepturile minime ale familiei nu luptă nici măcar cei ce au familie şi-şi pun în ea întreaga nădejde de împlinire în viaţă. Lucrul acesta a fost foarte bine ilustrat de apariţia în Bucureşti, în lunile ce au trecut, a unor panouri publicitare care făceau propagandă relaţiilor şi căsătoriilor între homosexuali. Deşi legea românească nu recunoaşte legalitatea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, aceştia îşi pot face reclamă – bineînţeles, cu sprijinul organismelor europene, care ne impun, iată, propria lor ideologie, la fel cum o făceau bolşevicii în comunism.
Câte panouri publicitare s-au putut vedea în ultimii 20 de ani în România care să susţină familia şi valorile acesteia? Oare conducătorii ţării noastre, primarii, consilierii locali sau funcţionarii instituţiilor statului s-au născut din perechi de homosexuali şi lesbiene, încât nimeni nu este interesat să susţină familia? Oare noi toţi, românii de pretutindeni, nu suntem puţin datori faţă de familia care ne-a dat viaţă, dacă pe aceea pe care o avem acum nu simţim nevoia să o apărăm?
În ultimele două decenii, familia românească a pierdut treptat tot mai multe drepturi, tot mai mult teren în faţa ideologiilor destrăbălării şi a legilor antiomeneşti. Dacă continuăm în acelaşi ritm, lăsându-ne în voia sorţii, s-ar putea ca nu peste multă vreme familia, privită sub unghiul legilor bolnave care se dau astăzi în Comunitatea Europeană, să ajungă să fie văzută ca un fel de instituţie fundamentalistă, concurată desigur de democratica „familie de homosexuali”. Căci în această direcţie evoluează lucrurile: să-ţi fie ruşine că eşti căsătorit şi că nu practici perversiuni sau, cel puţin, să nu îndrăzneşti să declari că homosexualitatea e un comportament considerat dintotdeauna patologic. În privinţa copiilor, de pe acum se cultivă mentalitatea că cei ce vor să aibă mai mult de un copil sunt cel puţin ciudaţi, dacă nu chiar periculoşi pentru echilibrul ecologic al planetei.
Aceasta fiind situaţia, oare nu se mai poate face chiar nimic pentru a stopa campania degenerării familiei româneşti? În timpul comunismului, deşi dictatura pedepsea cu temniţă grea, cu tortură şi cu moartea pe cei ce se opuneau regimului manifestându-şi libertatea şi credinţa, sute de mii de români au preferat să intre în închisoare sau să fie omorâţi în chinuri decât să cedeze în faţa regimului ateu şi antiromânesc. Acum, în condiţiile în care avem cel puţin libertatea de a ne spune părerea, de ce oare nu facem nimic? Nu realizăm că ceea ce se întâmplă ne primejduieşte grav libertatea şi fiinţa?
Având în vedere acestea, am crezut de cuviinţă să ne alăturăm cu toată inima demersurilor pe care Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului şi le-a propus pentru anul 2010. În primul rând, constatând că pornografia este cel mai important vector de luptă împotriva familiei, declarăm împreună cu membrii acestei asociaţii anul 2010 drept anul eradicării propagandei pornografice în societatea românească.
Se urmăreşte conştientizarea de către populaţie, mai ales de către părinţi, a primejdiei pe care pornografia o reprezintă pentru viaţa de familie şi pentru sănătatea mentală a copiilor. De asemenea, se are în vedere şi lupta pentru eliminarea mesajelor pornografice din spaţiul public românesc. Desigur, nu vom putea face nimic dacă rămânem singuri în această lucrare; de aceea vă rugăm pe toţi cei ce sunteţi în acelaşi gând cu noi, conştientizând pericolul la care este expusă familia astăzi, să ne contactaţi pe email-ul revistei – pentru a vedea ce putem face, împreună. Noi nu avem nici mijloacele şi nici banii lor, însă cu noi este Dumnezeu şi toţi Sfinţii acestui neam.
Mihai Cristea
Aparut in nr 12 al revistei Familia Ortodoxa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu