Sinodul Întâi Ecumenic de la Niceea (325)
Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi
“Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică din [fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a întrupat şi S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi întru Duhul Sfânt.”
Despre dumnezeirea lui Hristos, Împotriva arienilor:
Iar pe aceia care spun că a fost o vreme când [Fiul lui Dumnezeu] nu era şi că înainte de a Se fi născut nu era, şi că S-a făcut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt ipostas sau substanţă, sau pe aceia care spun că Fiul lui Dumnezeu este schimbător sau stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica apostolească şi sobornicească îi dă anathemei.
Crezul mărturisit de către cei 150 de Părinţi
„Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi Într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisim un [singur] botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.”
Sinodul al treilea Ecumenic de la Efes (431)
Despre Maica Domnului, împotriva nestorienilor
Sinodul de la Niceea a formulat această mărturisire de credinţă: (Urmează Crezul de la Niceea:) Credem…
Sfântul Sinod a hotărât ca toţi să primească această sfântă mărturisire de credinţă; căci este dreaptă şi îndeajuns pentru mântuirea lumii. Dar pentru că unii se prefac a o mărturisi şi a o primi, dar răstălmăcesc puterea înţelesurilor după placul lor, şi stâlcesc adevărul, fiindcă sunt fiii rătăcirii şi copiii pierzaniei, a fost de trebuinţă să se adauge insuflatele mărturii ale Sfinţilor Părinţi drept-credincioşi care sunt chezăşie pentru felul în care au înţeles şi au îndrăznit să propovăduiască [adevărul], încât să fie limpede, şi pentru ca toţi cei care au o credinţă dreaptă şi nepătată să îl înţeleagă, să îl tâlcuiască şi să îl propovăduiască în acest fel.
Sfântul Sinod a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să propovăduiască, să scrie sau să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă decât cea statornicită de Sfinţii Părinţi adunaţi la Niceea împreună cu Duhul Sfânt. Cei care vor îndrăzni să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă, să o mărturisească celor ce vor să vină la cunoaşterea adevărului fie din rătăcirile elineşti [păgâneşti], fie de la cele iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, [aceia], dacă sunt episcopi sau clerici, vor fi caterisiţi, episcopii din treapta episcopiei şi clericii din cler; dacă sunt laici, vor fi daţi anatemei. În acelaşi chip, dacă vreunul dintre episcopi sau clerici sau laici vor fi aflaţi crezând sau învăţând cele înfăţişate în expunerea preotului Harisie despre întruparea Fiului lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, sau învăţăturile cele stricate şi răstălmăcite ale lui Nestorie, adăugate [acestora], să fie supuşi osândirii acestui Sfânt Sinod Ecumenic, astfel încât episcopul vădit să fie îndepărtat din treapta episcopiei şi depus, iar clericul de asemenea să fie caterisit; dacă este laic, să fie dat anatemei, precum s-a zis.
Sinodul al patrulea Ecumenic de la Calcedon (451)
Despre cele două firi ale lui Hristos, împotriva monofiziţilor
Hotarul credinţei
Sfântul şi Marele şi Ecumenicul Sinod care s-a strâns cu harul lui Dumnezeu şi cu Dumnezeiasca insuflare de prea bine-credincioşii şi de Hristos iubitorii noştri împăraţi Ualentinian şi Markian auguştii în Halkidon, maica cetăţilor eparhiei Bithiniei, în biserica Sfintei şi bunei biruitoare Muceniţe Eufimia, a hotărât cele aşezate mai jos:
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întărind ucenicilor cunoştinţa credinţei, a spus: «Pacea Mea v-o dau vouă, pacea Mea o las vouă», pentru ca nimeni ‹să nu fie› în neunire cu aproapele în dogmele bunei-credinţe, ci deopotrivă să se arate propovăduirea adevărului. Dar fiindcă cel rău nu încetează prin zâzaniile lui odrăslind împotriva seminţelor bunei-credinţe şi pururea născocind ceva nou împotriva adevărului, prin aceasta după obicei Stăpânul mai înainte pricepând-o ‹cu purtare de grijă› pentru neamul omenesc, pe acest împărat cu bună credinţă şi prea credincios l-a ridicat către râvnă şi i-a chemat către sine pe începătorii preoţiei din toate părţile, încât, lucrând harul Stăpânului nostru al tuturor Hristos, pe toată ocara minciunii de la oile lui Hristos să o scuture, iar cu cele ale adevărului pe odrasle să le îngraşe. Care tocmai am şi făcut-o, izgonind cu încuviinţare nouă pe dogmele rătăcirii, iar pe credinţa Părinţilor cu nerătăcire reînnoind-o, pe Simbolul celor 318 propovăduindu-l tuturor şi scriind precum înşişi Părinţii care au arătat acest semn al bunei credinţe, care sunt cei 150 care s-au adunat după aceea în marea cetate a lui Constantin. Şi ei pecetluind pe însăşi credinţa.
Astfel, hotărâm ca rânduiala şi izvoadele întregii credinţe, care le păzim şi noi, ale Sfântului Sinod care s-a făcut odinioară la Efes, la care întâistătători s-au aflat cei de prea sfântă aducere aminte Celestin al Romei şi Chiril al Alexandriei, pe de o parte să strălucească mai înainte desluşirea credinţei celei drepte şi nehulite a celor 318 Sfinţi şi Fericiţi Părinţi care s-au adunat în Nikea în vremea celui întru bine-credincioasă aducere aminte Constantin care s-a făcut împărat, iar pe de altă parte să stăpânească cele care s-au hotărât de către cei 150 de Sfinţi Părinţi în Constantinopol asupra ridicării de atunci a ereziilor care încolţiseră, iar pe de altă parte să întărească însăşi credinţa noastră cea sobornicească şi apostolească.
«Simbolul celor 318 Părinţi din Nikea».
«Pe cei ce zic că era cândva când Fiul lui Dumnezeu nu era şi înainte de a Se naşte nu era şi că din nefiinţă S-a făcut sau zicând că ar fi din alt ipostas sau fiinţă sau în care este mutare sau umbră de schimbare, pe aceştia îi dă anathemei soborniceasca şi apostoleasca Biserică».
«Şi acela al celor 150 de Sfinţi Părinţi care s-au adunat împreună în Constantinopol».
Deci ajungea spre desăvârşita cunoaştere şi întărirea bunei credinţe acest înţelept şi mântuitor Simbol al Dumnezeiescului har; căci învaţă desăvârşit despre Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh şi le aduce de faţă Întruparea Fiului celor ce se arată cu credinţă.
Însă de vreme ce aceia care se pornesc să lepede propovăduirea adevărului prin ereziile lor care au ridicat glasuri noi, unii îndrăznind să cam strice taina iconomiei Domnului pentru noi şi tăgăduind numele de Născătoare de Dumnezeu dat Fecioarei, iar alţii aducând în lăuntru tulburare şi amestecare, şi închipuindu-şi cu nerozie că una este firea trupului şi a Dumnezeirii şi grozăvindu-se cu tulburare că firea cea Dumnezeiească a Celui Unuia-născut ar fi pătimitoare, pentru aceasta, ca să le închidă lor toată născocirea împotriva adevărului, sfătuindu-se însuşi Sfântul şi Marele şi Ecumenicul Sinod cel strâns aici de faţă, pe cea neclintită propovăduire de la început învăţând-o, a hotărât mai întâi să rămână neatinsă credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi; şi pe de o parte din pricina celor ce luptă împotriva Duhului Sfânt întăreşte învăţătura care s-a dat de către cei 150 de Sfinţi Părinţi care în vremea din urmă s-au întâlnit în cetatea împărătească pentru fiinţa Duhului, pe care aceia au făcut-o cunoscută tuturor, nu ca şi cum adăugând ceva care lipseşte celor mai înainte hotărâte, ci pe înţelegerea lor pentru Sfântul Duh făcând-o desluşită cu mărturii scrise împotriva celor care se ispitesc să calce stăpânirea Sa. Iar pe de altă parte s-a arătat [aceasta] pentru cei care se apucă să strice taina iconomiei şi care cu neruşinare bârfesc că ar fi simplu om Cel născut din Sfânta Fecioară Maria, prin scrisorile soborniceşti ale Fericitului Chiril (cel ce s-a făcut păstor al Bisericii Alexandrinilor) către Nestorie şi către cei din Răsărit potrivite fiind spre dovadă adică smintelii lui Nestorie, şi prin înţelegerea tâlcuirii Simbolului celui mântuitor bine-credincioşilor care cu râvnă o poftesc. Acelora [s-a arătat aceasta] şi prin epistola întâi şezătorului marii şi vechii Rome, a Prea-fericitului şi Prea-sfinţitului Arhiepiscop Leon, pe care spre surparea relei cugetări a lui Eutihie a scris-o către cel întru sfinţi Arhiepiscop Flavian, potrivindu-i-se mărturisirile Marelui Petru, şi a fost un nou oarecare stâlp împotriva celor cu rea socoteală după cuviinţă s-a împreunat către întărirea dogmelor celor drepte. Căci celor ce se apucă a rupe taina iconomiei din doimea Fiului, le stă împotrivă, şi pe cei care îndrăznesc a zice că pătimitoare [este] Dumnezeirea Unului-născut, îi leapădă din adunarea celor sfinţi, şi celor cărora le vine în minte amestecare sau tulburare asupra celor două firi ale lui Hristos, le stă împotrivă, şi pe cei care îşi ies din minte [zicând că] cerească sau altă oarecare ar fi fiinţa Celui care chip de rob Şi-a luat Luişi din noi, îi scoate afară, şi pe cei care plăzmuiesc înaintea unirii că [sunt] două firi ale Domnului, iar după unire se prefac într-una, îi dă anathemei.
Urmând noi, aşadar, Sfinţilor Părinţi, pe Unul şi Acestaşi Fiu a-L mărturisi pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu un glas toţi învăţăm că desăvârşit este Acestaşi întru Dumnezeire şi desăvârşit Acestaşi întru omenire, Dumnezeu cu adevărat şi Om cu adevărat. Acestaşi din suflet cuvântător şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi Acestaşi după omenire, întru toate asemenea cu noi afară de păcat, mai înainte de veci din Tatăl fiind născut după Dumnezeire, iar în zilele cele de apoi Acestaşi pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Maria Fecioara de Dumnezeu Născătoarea după omenire, pe Unul şi Acestaşi Hristos Fiu Domn Unul-născut, în două firi fără amestecare fără schimbare fără împărţire fără despărţire cunoscându-se, nicăieri deosebirea firilor stricându-se din pricina unirii, ci mai vârtos păzindu-se însuşirea amândurora firilor şi într-o faţă şi într-un ipostas aflându-se, nu în două feţe împărţindu-Se sau despărţindu-Se, ci Unul şi Acestaşi Fiu Unul-născut Dumnezeu Cuvântul Domnul Iisus Hristos, precum din început Proorocii pentru El şi Însuşi Iisus Hristos ne-a învăţat pe noi şi Simbolul Părinţilor ni l-a dat.
Acestea, aşadar, din toate părţile cu toată scumpetea şi îndemânarea de către noi alcătuindu-se, a hotărât Sfântul şi Ecumenicul Sinod ca nimănui să nu-i fie îngăduit a înfăţişa altă credinţă, nici să scrie, nici să alcătuiască, nici să cugete, nici să înveţe altfel, iar pe cei care îndrăznesc sau să alcătuiască altă credinţă sau chiar să aducă înainte sau să înveţe sau să dea alt Simbol celor ce din voia lor se întorc la cunoştinţa adevărului de la năravurile elineşti sau de la cele jidoveşti sau chiar de la orice fel de erezie, deci, astfel, de ar fi episcopi sau clerici, să fie înstrăinaţi episcopii de episcopie şi clericii de cler, iar de ar fi monahi sau laici, să se dea anathemei.
După citirea hotărârii fiecare din prea evlavioşii episcopi a strigat: Aceasta este credinţa Părinţilor! Mitropoliţii de îndată să semneze! Cei ce sunt de faţă dintre boieri de îndată să semneze! Cele care bine s-au hotărât să nu se amâne! Aceasta este credinţa Apostolilor! Acestora toate le urmăm! Cu toţii astfel cugetăm!
Prea-cucernicii mari şi prea-slăviţi boieri au spus: Cele care de către Sfinţii Părinţi s-au aşezat şi care tuturor arătat sunt pe plac Dumnezeieştii înălţimi se vor face.
Sinodul al cincilea Ecumenic de la Constantinopol (553)
Despre unirea firilor în ipostasul lui Hristos, împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului Chiril
I. Dacă nu mărturiseşte cineva o singură fiinţă a Tatălui şi Fiului şi a Sfântului Duh, o singură putere şi virtute, o Sfântă Treime de-o-fiinţă, o dumnezeire cinstită în trei ipostasuri sau persoane, unul ca acesta să fie anatema. Căci unul este Dumnezeu Tatăl de la Care sunt toate, Unul este Domnul Iisus Hristos prin Care s-au făcut toate şi Unul este Sfântul Duh întru Care sunt toate cele ce sunt.
II. Dacă cineva nu mărturiseşte că sunt două naşteri ale lui Dumnezeu Cuvântul, una mai înainte de veci, din Tatăl, fără timp şi fără trup, şi cealaltă, la plinirea vremii, a aceluiaşi Cuvânt Care S-a coborât din cer şi S-a întrupat din Sfânta şi Cinstita Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Măria şi S-a născut din ea, unul ca acesta să fie anatema.
III. Dacă cineva spune că unul este Dumnezeu-Cuvântul Care a făcut minuni şi altul Hristos care a pătimit, sau spune că Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu Hristos născut din femeie, sau că este în El ca cineva în altcineva şi nu unul şi acelaşi Iisus Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu Cuvântul întrupat şi făcut om, acelaşi făcător de minuni şi acelaşi pătimitor de bunăvoie care a îndurat în trupul Său suferinţele, unul ca acesta să fie anatema.
IV. Dacă cineva spune că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu omul S-a făcut după har sau după lucrare sau după egalitatea demnităţii sau după autoritate, relaţie, afect, virtute sau după bunăvoinţă, ca şi cum Dumnezeu Cuvântul ar fi căutat să fie pe placul omului de la care să aibă o bună şi frumoasă slăvire, precum zice smintitul Teodor; fie după omonimie, potrivit căreia nestorienii numind Iisus şi Hristos pe Dumnezeu Cuvântul, iar pe om luat separat Hristos şi Fiul, vorbind în mod vădit de două persoane se prefac că vorbesc de o singură persoană şi de un singur Hristos numai după numire, cinstire, demnitate şi închinare: dar dacă nu mărturiseşte că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu trupul însufleţit de un suflet raţional şi înţelegător s-a făcut după alcătuire, adică după ipostas, precum au învăţat Sfinţii Părinţi; şi dacă nu mărturiseşte din acest motiv singurul Său ipostas, care este Domnul nostru Iisus Hristos, Unul din Sfânta Treime, unul ca acesta să fie anatema.
Căci în multe chipuri a fost înţeleasă această unire; unii urmând nelegiuirea lui Apolinarie şi Eutihie, susţinând dispariţia celor unite, mărturisesc o unire prin amestecare, alţii, gîndind precum Teodor şi Nestorie, adepţi ai despărţirii, introduc o unire prin relaţie. Pe când Sfânta Biserică a lui Dumnezeu respinge nelegiuirea celor două erezii şi mărturiseşte unirea după alcătuire a trupului cu Dumnezeu Cuvântul, adică unirea după ipostas. Căci unirea după alcătuire în taina lui Hristos nu numai că păstrează fără amestecare elementele unite, dar nu primeşte nici despărţirea.
V. Dacă cineva înţelege singurul ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos ca şi cum ar presupune mai multe ipostasuri şi încearcă prin aceasta să introducă în taina lui Hristos două ipostasuri sau două persoane, şi după ce a introdus două persoane, vorbeşte de o persoană după demnitate, cinstire şi închinare, cum au scris în nebunia lor Teodor şi Nestorie, şi care cleveteşte că Sfântul Sinod din Calcedon ar fi folosit expresia un singur ipostas în acelaşi înţeles nelegiuit; şi nu mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu trupul după ipostas, şi din această pricină este un singur Ipostas sau o singură Persoană, şi că în acest sens Sfântul Sinod din Calcedon a mărturisit un singur ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos, unul ca acesta să fie anatema. Căci Sfânta Treime nu a primit adăugare de persoană sau ipostas după întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime.
VI. Dacă cineva spune într-un sens impropriu, nu după adevăr, că Sfânta, Cinstita şi pururea Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu după relaţie, ca şi cum ar fi născut un simplu om şi nu că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a născut din ea, ci, după spusa lor, zămislirea omului este transferată lui Dumnezeu Cuvântul, ca şi cum S-ar fi unit cu omul care S-a născut; şi cleveteşte Sfântul Sinod de la Calcedon, spunând că acela o numeşte pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu în acel înţeles stricat închipuit de Teodor; sau dacă cineva o numeşte născătoare de om sau născătoare de Hristos, ca şi cum Hristos nu ar fi Dumnezeu, dar n-o mărturiseşte pe aceasta cu adevărat şi cu tărie Născătoare de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvântul născut de Tatăl înainte de veci S-a întrupat din ea la plinirea vremii, şi cu dreaptă credinţă Sfântul Sinod de la Calcedon o mărturiseşte Născătoare de Dumnezeu, unul ca acesta să fie anatema.
VII. Dacă cineva zicând în două firi nu mărturiseşte că în dumnezeire şi omenitate este cunoscut Unul Iisus Hristos, Domnul nostru, ca să arate astfel deosebirea firilor din care S-a făcut fără amestecare unirea de negrăit, fără să Se preschimbe Cuvântul [lui Dumnezeu] în firea trupului şi nici firea trupului să treacă în firea Cuvântului (căci fiecare rămâne ce este în firea sa chiar după unirea ipostatică), dar dacă ia această expresie despre taina lui Hristos în sensul unei împărţiri sau dacă, mărturisind numărul firilor într-Unul Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Cuvântul întrupat, nu înţelege aşa cum trebuie deosebirea firilor din care este alcătuit, deosebire care nu este suprimată prin unire (căci Unul este din ambele firi şi cele două firi sunt prin Unul), ci foloseşte numărul pentru a susţine firi deosebite având fiecare ipostasul ei, unul ca acesta să fie anatema.
VIII. Dacă cineva mărturisind că unirea dumnezeirii cu omenitatea s-a făcut din două firi, sau vorbind deo singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvîntul nu înţelege aceasta aşa cum ni le-au predanisit Sfinţii Părinţi, adică [în sensul că] unirea după ipostas s-a făcut pornind de la firea dumnezeiască şi cea omenească şi s-a desăvârşit într-Unul Iisus Hristos, sau dacă prin această expresie încearcă să introducă o singură fire sau substanţă a dumnezeirii şi a trupului lui Hristos, unul ca acesta să fie anatema. Căci zicând că S-a unit după ipostas Cuvântul Fiul cel Unul, noi nu afirmăm că s-a produs un fel de contopire reciprocă a firilor, ci credem că s-au unit Cuvântul cu trupul, fiecare dintre firi rămânând ceea ce era. Iată de ce Unul este Hristos, Dumnezeu şi om, acelaşi de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire, de-o-fiinţă cu noi după omenitate. Căci Biserica lui Dumnezeu respinge şi anatemizează atât pe cei care taie şi despart în părţi taina dumnezeieştii Iconomii a lui Hristos, cât şi pe cei care introduc în ea amestecare.
IX. Dacă cineva spune că Hristos este închinat în două firi, şi de aici introduce două închinări, una cuvenită lui Dumnezeu Cuvântul şi a doua cuvenită omului; sau dacă cineva, pentru a suprima trupul Său şi pentru a introduce amestecul dumnezeirii cu omenitatea, luându-le împreună, închipuie o singură fire sau o substanţă, şi se închină astfel lui Hristos, şi nu se închină cu aceeaşi închinare lui Dumnezeu Cuvântul întrupat împreună cu trupul Său, precum a primit Biserica lui Dumnezeu încă de la început, unul ca acesta să fie anatema.
X. Dacă cineva nu mărturiseşte că Cel ce a fost răstignit în trup, Domnul nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevărat, Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime, unul ca acesta să fie anatema.
XI. Dacă cineva nu dă anatemei pe Arie, pe Eunomie, pe Macedonie, pe Apolinarie, pe Nestorie, pe Eutihie şi pe Origen, împreună cu scrierile lor nelegiuite, şi pe toţi ceilalţi eretici care au fost osândiţi şi anatemizaţi de către Sfânta Biserică Sobornicească şi apostolească şi de cele patru Sfinte Sinoade mai sus numite, şi pe toţi cei care au gândit sau gândesc cele asemenea ereticilor mai sus pomeniţi şi care au rămas în nelegiuirea lor până la moarte, unul ca acesta să fie dat anatemei.
XII. Dacă cineva ia apărarea rău-credinciosului Teodor al Mopsuestiei, cel ce a zis că unul este Dumnezeu Cuvântul şi altul este Hristos care, tulburat de patimile sufletului şi de poftele trupului, de cele mai rele eliberându-se câte puţin şi astfel îmbunătăţindu-se prin înaintarea faptelor sale a ajuns fără cusur prin purtarea sa, a fost botezat ca simplu om în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; şi prin botez s-a învrednicit să primească harul Sfântului Duh şi înfierea şi i se aduce închinare în persoana lui Dumnezeu Cuvântul aidoma unei icoane împărăteşti, şi după înviere a devenit neschimbător în gândurile sale şi cu totul fără de păcat. Şi iarăşi a mai zis acelaşi nelegiuit Teodor că unirea dintre Dumnezeu Cuvântul şi Hristos este de acelaşi fel cum este cea despre care zice Apostolul pentru bărbat şi femeie: cei doi vor fi un singur trup. Şi pe lângă toate celelalte nenumărate blasfemii a îndrăznit a zice că după înviere, când Domnul a suflat asupra ucenicilor zicând:luaţi Duh Sfânt (Ioan 20, 22), nu le-a dat Sfântul Duh, ci a suflat numai de formă; încă mai zice şi că mărturisirea lui Toma, atunci când acesta a atins mâinile şi coasta Domnului după înviere, acele cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu! (Ioan 20, 28) Toma nu le-ar fi spus despre Hristos, ci, înspăimântat de minunea învierii, Toma L-a lăudat pe Dumnezeul care L-a înviat pe Hristos. Mai rău încă: în tâlcuirea pe care a dat-o Faptelor Apostolilor, acelaşi Teodor îl compară pe Hristos cu Platon, cu Mani, cu Epicur şi Marcian, zicând că aşa cum fiecare dintre ei, după ce şi-a inventat propria învăţătură i-a făcut pe ucenici să se numească platonicieni, manihei, epicurei şi marcioniţi, tot aşa şi Hristos, după ce Şi-a inventat o învăţătură, I-a numit pe ucenici creştini, după numele Său.
Dacă cineva ia apărarea sus numitului, prea-necredinciosului Teodor, şi a scrierilor lui nelegiuite prin care el a răspândit blasfemiile de mai sus, cât şi altele nenumărate împotriva Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi dacă nu îl anatemizează pe el, scrierile lui nelegiuite şi pe toţi cei care îl încuviinţează şi îl apără, sau susţin că ideile lui sunt ortodoxe, ca şi pe cei care au scris în apărarea lui şi a scrierilor lui nelegiuite şi pe cei care cugetă sau au cugetat vreodată asemenea lui [Teodor] şi au rămas până la sfârşit întro astfel de erezie, să fie anatema.
XIII. Dacă cineva ia apărarea nelegiuitelor scrieri ale lui Teodoret împotriva credinţei adevărate, împotriva primului Sfânt Sinod din Efes, împotriva Sfântului Chiril şi a celor douăsprezece capete ale sale, şi pe toţi care au scris în apărarea rău-credincioşilor Teodor şi Nestorie, şi a celor care au aceleaşi păreri cu mai sus numiţii Teodor şi Nestorie şi îi primesc pe ei şi rătăcirea lor, şi din această cauză îi numesc necredincioşi pe învăţătorii Bisericii care învaţă unirea lui Dumnezeu Cuvântul după ipostas; dacă nu anatemizează nelegiuitele scrieri şi pe cei care au gândit şi mai gândesc încă unele asemenea, precum şi toate scrierile împotriva dreptei credinţe şi împotriva Sfântului Chiril şi a celor douăsprezece capete ale sale, precum şi cel care a rămas într-o asemenea rătăcire până la moarte, unul ca acesta să fie anatema.
XIV. Dacă cineva ia apărarea epistolei scrise, după cum se zice, de către Ibas către Maris Persul, în care se neagă faptul că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, că S-a făcut om; zicând că Cel Născut din ea este un simplu om care este numit Templu, că unul este Dumnezeu Cuvântul şi altul omul; şi pe cel întru sfinţi Chiril, propovăduitorul dreptei credinţe a creştinilor, îl resping ca fiind eretic şi pentru că ar fi scris asemenea rău credinciosului Apolinarie; şi acuză cel dintâi Sfânt Sinod din Efes că ar fi osândit să fie depus Nestorie fără judecată şi cercetare; şi acea epistolă numeşte cele douăsprezece capete ale celui între sfinţi Chiril necredincioase şi potrivnice dreptei credinţe şi îi îndreptăţeşte pe Teodor şi Nestorie cu învăţăturile şi scrierile lor nelegiuite. Dacă cineva, aşadar, ia apărarea sus numitei epistole şi nu o anatemizează atât pe ea cât şi pe apărătorii ei şi pe cei care zic că este ortodoxă cel puţin în parte, şi pe cei care au scris sau scriu în favoarea acesteia sau a nelegiuirilor din ea, şi pe cei care îndrăznesc s-o încuviinţeze pe ea sau nelegiuirile pe care le conţine, făcând referire la numele Sfinţilor Părinţi şi al Sfântului Sinod din Calcedon, şi rămân întru acestea până la moarte, să fie anatema.
După ce noi am mărturisit astfel cele primite din Sfintele Scripturi, din învăţătura Sfinţilor Părinţi şi din cele hotărâte despre una şi aceeaşi credinţă de către cele patru Sfinte Sinoade mai sus pomenite; după ce i-am osândit pe eretici şi nelegiuirea lor, şi necredinţa celor care au încuviinţat şi încuviinţează cele trei capete menţionate mai sus, şi care au perseverat şi perseverează în rătăcirea lor; dacă cineva încearcă să transmită, să înveţe sau să scrie ceva potrivnic celor hotărâte de noi, dacă este episcop sau cleric să fie îndepărtat din episcopie sau preoţie, ca unul care lucrează cele străine preoţiei şi rangului bisericesc; dacă este călugăr sau laic, să fie anatema.
Anexă: ANATHEMATISMELE Sfântului Chiril al Alexandriei
Anatematisma I: Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi că pentru aceasta Prea Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupeşte pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup: să fie anatema.
Anatematisma II: Dacă cineva nu mărturiseşte că în mod real Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip ipostatic şi că Unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, adică acelaşi Dumnezeu şi Om laolaltă: să fie anatema.
Anatematisma III: Dacă cineva, în Hristos care este Unul, împarte ipostasurile după unire, legându-le între ele numai cu legătura cea după merit, adică după autoritate şi putere şi nu cu găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să fie anatema.
Anatematisma IV: Dacă cineva atribuie la două persoane, sau ipostase, expresiile din Evanghelii şi scrierile apostolice, fie cele rostite de sfinţi asupra lui Hristos, fie cele rostite de El Însuşi cu privire la Sine şi pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înţelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu, numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.
Anatematisma V: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu şi nu că este Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul şi prin natură, întrucât Cuvântul S-a făcut trup şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi trupului: să fie anatema.
Anatematisma VI: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că şi Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul şi Stăpânul lui Hristos şi nu mărturiseşte că El este Dumnezeu şi om laolaltă, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie anatema.
Anatematisma VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în mişcare întocmai ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, şi că bunăvoirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a existat lângă El: să fie anatema.
Anatematisma VIII: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat cu Dumnezeu Cuvântul, şi dimpreună preamărit şi că el este dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit faţă de altceva deosebit (căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne sileşte să înţelegem aceasta) şi nu cinsteşte pe Emanuel cu o singură închinare şi nici nu-I înalţă o singură preamărire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.
Anatematisma IX: Dacă cineva zice că Unul Domn Iisus Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină şi că de la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate şi de a săvârşi minuni între oameni şi nu zice dimpotrivă că şi Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui: să fie anatema.
Anatematisma X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut Arhiereu şi Apostol al mărturisirii noastre şi că S-a adus pre Sine jertfa pentru noi, întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatălui. Deci, dacă cineva zice că Arhiereu şi Apostol al nostru nu s-a născut Însuşi Cuvântul cel dinDumnezeu, atunci când S-a făcut trup şi om la fel ca noi, ci un altul, în afară de El şi mai ales un om născut din femeie, sau dacă cineva zice că El a adus jertfă şi pentru Sine Însuşi, iar nu numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoştea păcatul: să fie anatema.
Anatematisma XI: Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul Domnului este făcător de viaţă şi că El este propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice că este al altcuiva de alături de El, unit la un loc cu El după merit, adică având numai o locuinţă dumnezeiască şi nu că este făcător de viaţă, după cum am zis, întrucât El a fost propriu Cuvântului care are putere de a face vii toate: să fie anatema.
Anatematisma XII: Dacă cineva nu mărturiseşte că şi Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup şi că a fost răstignit în trup, şi că a gustat în trup moartea, fiind Cel întâi Născut din morţi, întrucât Dumnezeu este viaţă, şi de viaţă făcător: să fie anatema.
Sinodul al şaselea Ecumenic de la Constantinopol (680-681)
Despre cele două lucrări ale lui Hristos, Împotriva monoteliţilor
Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Cel făcut om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, Hristos Adevăratul nostru Dumnezeu, a propovăduit cu tărie prin cuvintele Evangheliei: Eu sunt lumina lumii. Cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12), şi iarăşi Pacea Mea vă dau vouă (Ioan 14,27). Lăsându-se călăuzit cu dumnezeiască înţelepciune, învăţându-ne pacea prin aceste dumnezeieşti cuvinte, prea blândul nostru împărat, atlet al Ortodoxiei, potrivnic al heterodoxiei, reunind acest Sfânt Sobor Ecumenic, a adunat trupul întreg al Bisericii. Pentru aceea, Sfântul nostru Sinod Ecumenic, după ce a alungat rătăcirea necredinţei care s-a arătat în ultima vreme şi urmând fără abatere calea cea dreaptă a Sfinţilor Părinţi cunoscuţi, a conglăsuit cu cele cinci Sfinte Sinoade Ecumenice de până acum; adică fiind de acord cu cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea împotriva smintitului Arie; cu sinodul celor 150 de bărbaţi purtători de Dumnezeu adunaţi la Constantinopol împotriva lui Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfânt, şi Apolinarie cel rău credincios; de asemenea şi acordul cu cel dintâi sinod al celor 200 de cinstiţi bărbaţi adunaţi la Efes împotriva lui Nestorie, cel cu minte de iudeu, şi cu cei 600 de bărbaţi de Dumnezeu insuflaţi, adunaţi la Calcedon, împotriva lui Eutihie şi Dioscor, cei urâţi de Dumnezeu; şi, mai mult încă, cu Sfântul Sinod al cincilea care s-a adunat aici împotriva lui Teodor al Mopsuestiei, Origen, Didim şi Evagrie, şi împotriva scrierilor lui Teodoret contra celor douăsprezece capete ale vrednicului Chiril, şi împotriva epistolei către Maris Persul, epistolă pusă pe seama lui Ibas.
Mărturisind întru totul fără înnoiri dumnezeieştile hotărâri ale bunei credinţe şi respingând învăţăturile rău credincioase, Sfântul nostru Sinod Ecumenic, insuflat de Dumnezeu, pecetluieşte Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi şi întărit de către cei 150 de Părinţi cugetători de Dumnezeu, Crez pe care celelalte Sfinte Sinoade l-au primit şi l-au întărit cu bucurie spre nimicirea oricărei rătăciri ucigătoare de suflet. (Urmează Crezul de la Niceea şi Constantinopol): Credem…
Sfântul Sinod ecumenic a hotărât: pentru desăvârşita cunoaştere şi întărire a credinţei ortodoxe acest Crez ortodox al harului dumnezeiesc ar trebui să fie îndestulător; dar fiindcă începătorul răutăţii nu a încetat de la început să găsească un conlucrător în şarpe şi prin el să introducă veninul în fireaomenească, tot aşa şi acum n-a încetat să găsească unelte potrivite pentru a-şi îndeplini voia, adică pe Teodor, fost episcop de Faran, pe Serghie, pe Pyrhos, Pavel şi Petru, care au ocupat scaunul întâistătătorilor cetăţii împărăteşti Constantinopol, şi Honorius, fost papă al vechii Rome, Chir, fost episcop al Alexandriei, Macarie, de curând aşezat pe scaunul Antiohiei, şi ucenicul său, Ştefan. Prin aceştia, [diavolul] na încetat să stârnească tulburări în întreaga Biserică, semănând în poporul ortodox, prin învăţături noi, erezia unei singure voinţe şi a unei singure lucrări în cele două firi ale Unuia dinSfânta Treime, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu; erezie care se potriveşte cu kakodoxia [smintita rătăcire] a răucredincioşilor Apolinarie, Sever şi Themistie, care râvneşte cu cuget viclean să nimicească şi desăvârşirea întrupării Aceluiaşi şi Unicului Domn Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, arătând blasfemiator lipsa de voinţă şi nelucrarea în trupul Său însufleţit [cu suflet raţional]. A ridicat atunci Hristos, Dumnezeul nostru, un împărat credincios, un nou David, găsindu-l bărbat după inima Sa, care n-a dat – după cum stă scris – somn ochilor săi şi dormitare genelor sale, până ce nu a găsit prin acest Sobor al nostru, sfânt şi de Dumnezeu adunat, desăvârşita propovăduire a dreptei credinţe, după Cuvântul lui Dumnezeu: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor(Matei 18, 20). Acest Sfânt Sinod Ecumenic a primit cu credinţă şi cu braţele deschise propunerea făcută de către Preasfinţitul şi Preafericitul papă al vechii Rome, Agathon, împăratului nostru drept măritor şi preacredincios, Constantin, [propunere] care ia respins nominal pe cei care au propovăduit şi au învăţat, după cum s-a spus mai sus, o singură voinţă şi o singură lucrare în iconomia lui Hristos Cel întrupat, adevăratul nostru Dumnezeu. La fel a primit şi propunerea sinodală a Sfântului Sinod al celor 125 de episcopi iubitori de Dumnezeu [adunaţi] sub acelaşi preasfinţit papă, [propunere] făcută de împăratul nostru de Dumnezeu înţelepţit, ca fiind de acord cu Sfântul Sinod de la Calcedon şi cuTomosul Preasfinţitului şi Preafericitului papă al vechii Rome, Leon, către sfântul Flavian, [papa Leon] pe care acest Sinod l-a numit stâlp al Ortodoxiei; şi în acord [de asemenea] cu epistolele sinodale scrise de fericitul Chiril către episcopii din Răsărit împotriva lui Nestorie. Urmând aşadar celor cinci Sfinte Sinoade Ecumenice şi aleşilor Sfinţi Părinţi, [Sinodul de faţă] hotărăşte şi mărturiseşte într-un glas că Domnul nostru Iisus Hristos [este] adevăratul nostru Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime cea de-o-fiinţă şi de viaţă făcătoare, desăvârşit în dumnezeire şi, de asemenea, desăvârşit în omenitate; acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat alcătuit din suflet raţional şi trup; de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat (cf. Evrei 4, 15), Cel după dumnezeire născut din Tatăl mai înainte de veci şi la plinirea vremii, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, [născut] după omenitate din Sfântul Duh şi din Maria Fecioara cea care este cu îndreptăţire şi după adevăr Născătoare de Dumnezeu. Unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire şi fără despărţire, fără ca deosebirea firilor să se piardă din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi, unite într-o singură persoană şi întrun singur ipostas; nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două persoane, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, şi El însuşi, Iisus Hristos, ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Sfinţilor Părinţi. Noi propovăduim la fel, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, că în El sunt două voiri sau voinţe fireşti şi două lucrări fireşti, fără despărţire, fără schimbare, fără împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu sunt, cum au zis ereticii necredincioşi, potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească urmează celei atotputernice şi dumnezeieşti, fără a i se împotrivi sau rezista, ci mai degrabă supunându-i-se. Căci a trebuit ca voinţa cea trupească să fie mişcată de voinţa dumnezeiască şi supusă ei, după [cum spune] preaînţeleptul Atanasie (cf. PG 25, XXVII). Căci precum trupul Său este numit şi trupul lui Dumnezeu Cuvântul, tot aşa voinţa Sa trupească este numită şi este [cu adevărat] a lui Dumnezeu Cuvântul, precum El însuşi spune: M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis. El numeşte a Sa voia proprie, de vreme ce trupul a fost al Său. Căci în acelaşi fel precum trupul Său însufleţit, preasfânt şi preacurat nu a fost nimicit prin îndumnezeire, ci a rămas între limitele sale şi rostul său, tot astfel şi voinţa Sa omenească [fiind] îndumnezeită nu s-a nimicit, ci mai degrabă a fost salvată, după cum spune [sfântul] Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul: „Căci voinţa [trupească a] Mântuitorului nu este potrivnică lui Dumnezeu, fiind cu totul îndumnezeită” (Grigore de Nazianz, Oratio XXX, 12; PG 36, 117). [Noi] preamărim două lucrări fireşti nedespărţite, neschimbate, neîmpărţite şi neamestecate în Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, adică o lucrare dumnezeiască şi o lucrare omenească, după cum Leon Cuvântătorul de Dumnezeu, spune lămurit: „Fiecare fire lucrează în comuniune cu cealaltă ceea ce îi este propriu, Cuvântul lucrând cele ce sunt proprii Cuvântului şi trupul săvârşind cele ce sunt proprii trupului” (Leon I, Tomus ad Flavianum). Căci noi nu suntem de acord că ar exista o singură lucrare după fire a lui Dumnezeu şi a făpturii [firea omenească a lui Hristos], ca să nu ridicăm făptura la fiinţa divină şi nici să coborâm măreţia firii dumnezeieşti la nivelul făpturilor. Căci noi recunoaştem că minunile şi pătimirile sunt ale Unuia şi Aceluiaşi după una sau cealaltă dintre firile Sale care strălucesc într-un singur ipostas, precum a grăit vrednicul Chiril. Păzind întru-totul neamestecarea şi nedespărţirea, mărturisim totul în puţine cuvinte:
Crezând că Unul din Sfânta Treime este şi după întrupare Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, mărturisim că cele două firi strălucesc într-un singur ipostas în care a arătat minunile şi pătimirile, după iconomie, din timpul petrecerii Sale în lume, nu după închipuire, ci întru adevăr. Deosebirea firilor este recunoscută într-un singur ipostas după aceea că şi una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le este propriu, una în comuniune cu cealaltă. Pentru aceasta noi mărim două voinţe şi două lucrări fireşti, căci sunt împreună lucrătoare spre mântuirea neamului omenesc.
Acestea fiind statornicite de către noi cu mare grijă şi scumpătate, hotărâm că nu îi este îngăduit nimănui să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă, sau să scrie, sau să compună, sau să cugete, sau pe alţii să-i înveţe asemenea. Iar cei care vor îndrăzni să alcătuiască, să răspândească, să înveţe sau să transmită un alt Crez celor ce voiesc să se convertească de la rătăcirile păgâneşti sau de la cele iudaiceşti sau de la oricare altă erezie şi la cunoştinţa adevărului să vină, sau vor îndrăzni să introducă expresii noi sau cuvinte născocite pentru a răsturna cele hotărâte de noi, dacă sunt episcopi sau clerici să fie caterisiţi, înlăturaţi episcopii din episcopie şi clericii din cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie anatema.
Sinodul al şaptelea Ecumenic de la Niceea (787)
Despre cinstirea sfintelor icoane, împotriva prigonitorilor icoanelor
Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează:
Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştinţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi ucenici: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei a făcut-o şi nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20).
Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului, şi, precum zice proverbul, nu şiau brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege. Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: „Mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea Mea…” (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebireîntre curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti. De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească. Cercetând şi examinând cu multă acrivie şi având în vedere scopul adevărului nu înlăturăm nimic, nu adăugăm nimic, ci păstrăm neschimbate toate cele bune ale Bisericii Soborniceşti; şi urmăm cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice, mai întâi pe cel reunit în strălucita metropolă Niceea, şi împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea împărătească de Dumnezeu ocrotită a Constantinopolei.
(Urmează Crezul niceeo-constantinopolitan): Credem…
Ne lepădăm şi dăm anatemei: pe Arie şi pe cei care cugetă asemenea lui şi îi împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe Macedonie şi pe cei dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire luptători împotriva Duhului Sfânt; mărturisim şi că Stăpâna noastră, Sfânta Fecioară Maria, este pe deplin şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut în trup pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după cum a învăţat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe necredinciosul Nestorie şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a introdus învăţătura despre doimea de persoane. Împreună cu acestea, mărturisim şi cele două firi ale Celui ce S-a întrupat pentru noi din Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi Sinodul din Calcedon a proclamat, îndepărtându-i din curtea dumnezeiască pe blasfemiatorii Eutihie şi Dioscor; şi împreună cu ei pe Sever, Petru şi [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei dăm anatemei şi născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim, urmând celui de-al cincilea Sinod întrunit la Constantinopol. Apoi mărturisim două voinţe şi două lucrări, după însuşirea firilor în Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al şaselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingând pe Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toţi aceştia fiind oameni neiscusiţi în dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă asemenea lor. Şi, rezumând, zicem: păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă cu sfinţenie, între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, aducându-ne bun folos; căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi icoana] este spre mărirea amândurora.
Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi urmând învăţătura de Dumnezeu insuflată a Sfinţilor noştri Părinţi şi a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa, hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi drepţilor bărbaţi. Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile icoanelor şi a le da cuvenita sărutare şi cinstita închinare; nu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci tot aşa cum se face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor face tămâieri şi se vor aprinde lumini lumânări, după evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea acordată chipului urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare: Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea.
În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, Biserică ce a primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, şi întregii cete dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15), cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: „Bucură-te, fiică a Sionului! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului, bucură-te şi te veseleşte din toată inima. Căci Domnul aînlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna potrivnicilor tăi; Domnul este împărat în mijlocul tău; nu vei mai vedea nici o nenorocire” (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu tine totdeauna. [Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau îndrăznesc să cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie afurisiţi].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu