Un exemplu de istorie nescrisă este ceea ce s-a întâmplat cu Părintele Dobre Rizea asasinat pe 26 aprilie 1989, în Miercurea Patimilor. Chemat să împărtăşească pe cineva, în dimineaţa zilei amintite, chiar înainte de Maslul de obşte anunţat la Parohia Cuvioasei Parascheva, Părintele este atras, de fapt, într-o cursă la blocul E1, scara 5, în cartierul Viziru III din oraşul Brăila. Fiind un apartament conspirativ, Părintele este înjunghiat, sugrumat şi aruncat de la etajul nouă în spaţiul dintre blocuri. Mulţi din cei care trăiesc încă l-au văzut acolo căzut. Alţii susţin chiar că ar trebui ridicată o cruce în acel loc. Însă firav, fără ecou. O doamnă îmi spunea plângând deunăzi că l-au aşteptat credincioşii să înceapă slujba Sfântului Maslu, dar nu venea. A sosit însă vestea că a fost ucis şi toţi s-au cutremurat.
„La înmormântarea Părintelui era o mare de oameni. Eu am fost colegă la postliceală cu soţia Părintelui, doamna Stela Rizea, o femeie subţirică, înaltă. Veniseră oameni din toate domeniile muncii. Fiind cadru sanitar, m-a uimit să văd atâţia doctori la înmormântare. Erau multe întrebări în legătură cu moartea Părintelui, însă nu aveai încredere să întrebi pe careva.” (Vasilica Ilie, Brăila).
E limpede că sunt mulţi care ar putea da mărturie despre Părintele şi voi încerca cât de curând să adun bucăţele de istorie frântă în care se vede bineAdevărul Care este Hristos. Adevărul reflectat într-o bucăţică de adevăr istoric. Se fură şi se ascunde adevărul istoric pentru ca nu cumva în el să se reflecte Adevărul Hristos. Au frânt istoria, au fragmentat-o, s-a împrăştiat adevărul istoric prin gropile comune, în pâmânt şi au crezut la început că e suficient, dar nu e, iar cea mai clară dovadă este înverşunarea cu care aceste bucăţele de adevăr care ies la lumină aparent fără o logică anume sunt încă o dată îngropate în cimitirul în care sunt numai cruci fără nume. Cine este Preotul Dobre Rizea de există atâta tăcere în jurul numelui său? Ce frici suscită investigaţiile (care investigaţii?) care vor să fie, dar nu sunt?De unde să începem căutând şi ce obţinem investind timp într-o astfel de problemă „neelucidată” (sau neelucidabilă?)? Pe cine să aşteptăm ca să se ocupe de un astfel de „caz”? Ce justiţiar, ce comisar, ce anchetatori, ce avocaţi, ce judecători? Oare cât trebuie să mai treacă pentru a putea ajunge la adevărul istoric?
Răspunsul la ultima întrebare este acesta: trebuie să treacă suficient timp ca să dispară toţi cei care pot da mărturie în cazul Părintelui, toţi aceia care pot pune băcăţică lângă bucăţică întregind un sens care ne este atât de necesar astăzi. Cu concursul predispoziţiei noastre, a generaţiilor tinere, la uitare şi cu neîncrederea celorlalte generaţii mai vârstnice în restituirea adevărului istoric, timpul trece urmând datele exacte ale agendei. Pentru celelalte întrebări există o posibilitate de răspuns: omul-document. Fiecare om care l-a cunoscut pe Părintele este acum un document valoros care nu trebuie să se piardă. Dacă agenda vrea să şteargă cu totul urme, indicii, legături, generaţiile noastre trebuie să lupte pentru recuperarea documentului.Căutaţi-i pe oamenii care l-au cunoscut pe Părintele Dobre Rizea, adunaţi cuvânt cuvânt, bob cu bob istoria, nu treceţi nepăsători pe lângă oamenii care poartă documentul acesta valoros. Aceasta este menirea noastră, a celor care vrem să fim cu adevărat Sfinţi: totul pentru Adevărul Hristos atât de prigonit în istoria de azi prin nelămurire, necunoaştere, neînţelegere.
Eu, care m-am întâlnit cu mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Dobre Rizea, voi încerca să recuperez chipul unui Sfânt din evocările lor fără să mai aştept să vină istoria la lumină, ci purtând lumina prin galeriile ei întunecate. Şi ştiu că aceste galerii au ecou. Vor reverbera la numele Preotului Mucenic Dobre Rizea.
„Parcă-l văd şi acum ieşind la predică pe solee şi înălţându-se aşa pe vârfuri. Era un preot înalt, frumos. Predica foarte bine şi cânta minunat. Nu l-am cunoscut îndeaproape, ci doar la slujbe, iar la înmormântare nu am participat pentru că eram la serviciu. Însă rudele, cei apropiaţi pot da mărturie că era un preot deosebit.” (Ştefania Stoian, Brăila).
Istoria Părintelui Mucenic Dobre Rizea nu este consemnată în niciun articol, în nicio carte. Abia în ultima perioadă am observat o oarecare încercare de recuperare a memoriei a acestui Preot Mucenic prin reacţia curajoasă a părintelui Constantin Alecse, colegul său din Seminar, slujitor în Los Angeles (California).
„Era tradiţia prin acei ani, să facem schimb de fotografii, la absolvirea seminarului, noi, colegii de an, dar şi colegii mai mici, cărora le eram şefi de meditaţie. Fiecare dintre noi avea un pseudonim, aşijderea unui «nume de scenă», în vremurile de astăzi. Fotografia îl reprezintă pe teologul de atunci («ţiganul Rizea», aşa îl dezmierdau colegii, datorită tenului pielii sale cam bronzate, înaintea absolvirii Seminarului Teologic Buzău, promoţia 1971, oferită de autor, cu dedicaţie (a se vedea înscrisul de pe verso-ul fotografiei, scrisă cu mâna sa) subsemnatului, cu nume conspirativ «Joan Baptista» (fiindcă eram pe-atunci crâsnic al capelei, deci un înainte-mergător al părinţilor profesori slujitori, care urmau a se înveşmânta înaintea serviciilor liturgice). Fotografia originală se păstrează în albumul personal al subsemnatului şi va constitui, pe veşnicie, o valoare inestimabilă ce mi-a fost oferită de acest sfânt martir şi mărturisitor al credinţei dreptmăritoare, mucenicit (asasinat) în Miercurea Patimilor, 26 aprilie, anul de Graţie al Domnului 1989, de către iehovişti (sau poate chiar de mâna lungă a securităţii!!!), chiar în Grădina Maicii Domnului, România. Cu profundă plecăciune, mucenicule al lui Hristos, al tău umil frate co-slujitor, (pr.) Constantin Alecse, Los Angeles, California, USA (18 februarie 2014).”
În general, cei care ştiu bine istoria se tem să o spună. O frică teribilă a pătruns adânc în conştiinţa generaţiilor vârstnice, încât, pare paradoxal, însă explicabil într-o anumită măsură, că astăzi, în 2014, astfel de lucruri încă se spun în şoaptă. Mulţi dintre cei ce locuiesc în oraş îl ştiu pe Părintele sau măcar au auzit despre întâmplarea morţii sale. După decembrie 1989, când s-a încercat redeschiderea procesului, nu s-au mai găsit probele: veşmintele, geanta cu Sfânta Împărtăşanie. Toate au dispărut. Dar încă n-au dispărut oamenii care au o datorie faţă de acest Preot Mucenic pentru care Dumnezeu îi va cerceta, pentru care istoria îi va legitima drept oameni sau îi va socoti ca argumente ale unui prelungit compromis.
Părintele se naşte pe 26 octombrie 1951 în judeţul Brăila şi este licenţiat al Facultăţii de Teologie (1976), apoi hirotonit preot pe seama bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din comuna Surdila-Greci, pe 19 ianuarie 1975 (unde slujise, din 1911 până în 1931, un alt mărturisitor pentru Hristos şi luptător împotriva regimului comunist, părintele Radu Stanciu). La 1 martie 1981 se transferă la biserica Adormirea Maicii Domnului din Brăila, iar de la 1 mai 1988 este transferat la parohia misionară Sfânta Cuvioasă Parascheva, unde poartă cu dârzenie lupta în duh contra martorilor lui Iehova, fapt pentru care se răspândeşte vestea că aceştia l-ar fi ucis.
Un adevărat şi harismatic slujitor al lui Hristos (slujbele pe care le făcea au rămas în memoria credincioşilor; el însuşi plângea atunci când slujea). La moartea lui, eveniment care a zguduit întregul oraş, mulţi s-au temut să vină. Cineva mi-a mărturisit că, deşi locuia în apropierea bisericii, totuşi nu a participat la slujba înmormântării din cauza aceasta. În monografia bisericii Cuvioasa Parascheva, referitor la părintele Dobre Rizea, apare precizarea „decedat în stare de jertfă”, precizare pe care, după cum mărturiseşte dna Stanca Bounegru (autorul cărţii), a ţinut să o facă însuşi Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.
Am considerat că un roman ar putea „dezgheţa” într-un fel această iarnă „postdecembristă” care ne ţine încă încarceraţi în blocul ei masiv de gheaţă şi aşa am scris “Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor”, pe care l-am publicat la Editura Areopag în 2013. Pentru că eu însumi eram nelămurit şi pentru că îmi doream să înţeleg cumva cine e Părintele Dobre Rizea (aveam 10 ani la moartea sa şi auzisem de ea încă de pe-atunci), am gândit că e important să scrii şi un roman atunci când documentul biografic lipseşte. Nu se întâmpla nimic, nu s-a întâmplat nimic timp de 25 de ani şi, atunci, mi-am zis, măcar să se întâmple un roman în care să valorific datele pe care le am.Verba volant, scripta manent. Ceea ce-i scris, rămâne scris. Surpriza a fost pe măsură, fiindcăfoarte mulţi au început să-mi vorbească despre Părintele: cum l-au cunoscut, cum slujea, cum cânta, ce fel predica. Un tânăr teolog chiar mi-a mărturisit că pentru el romanul acesta e mai important decât multe alte cărţi pentru că are o teologie a inimii care răzbeşte până în adâncuri. E, de fapt, teologia inimii acestui Părinte Mucenic întru care ne verificăm fiecare dintre noi, întru care ne lămurim misiunea, sensul. Nu vreau să spun că e Sfântul nostru, al Brăilei, deoarece, şi e important să înţelegem aşa, e Sfântul nostru, al tuturor românilor.
Dar nu cred că este just ca Părintele Mucenic Dobre Rizea să rămână un Părinte R., adică un personaj dintr-un roman, pentru că altfel nu facem altceva decât să alimentăm o istorie fără nume. E timpul să iasă personajul din carte şi să fie viu! Să nu-l abandonăm într-un roman, ci să fim atenţi la document, altfel totul devine un joc de cuvinte. Cartea aceasta a fost un pas, o etapă în atitudinea noastră sclerozată de frică şi uitare, iar acum trebuie să trecem la următorul pas, acela al recuperării documentului, istoriei, fiindcă adevărul istoric nu trebuie să stea în baza ficţiunii chiar atunci când aceasta are o anumită tangenţă cu istoria şi se suprapune pe anumite segmente cu adevărul ei.
„L-am cunoscut pe Părintele Dobre Rizea mai întâi la sfinţirea bisericii Sfântul Nicolae din Victoria (Brăila) unde slujea unul din fraţii mei, părintele Gheorghe Ştefan, iar cântăreţ bisericesc era tatăl meu. Ţin minte că a venit de sâmbătă seară, a ţinut o slujbă şi prima mea impresie a fost că era un om duhovnicesc care ştia să se coboare la nivelul oamenilor simpli. Aveam să-l mai întâlnesc o dată înainte de o conferinţă preoţească în anul 1989. Era în Postul Mare şi fratele meu, preotul Stan Ştefan care locuia într-un apartament de la protoierie, m-a chemat să ajut pentru masa de după conferinţă. Îmi aduc aminte că Părintele Dobre a venit dimineaţă cu un platou mare cu fasole făcăluită şi nu a plecat la conferinţă până nu m-a întrebat cum a ieşit. Am gustat şi mi s-a părut foarte bună. Sfinţia sa îl pregătise, se trezise de dimineaţă, bătuse fasolea şi făcuse prăjeala cu ceapă. Peste o săptămână avea să fie omorât. Platoul acela rămăsese la protoierie şi de câte ori îl vedeam îmi aminteam de Părintele Dobre Rizea. Îl pomenesc mereu la rugăciune. Să se roage Părintele Dobre şi pentru noi, păcătoşii!” (Miţa Tudorache, Brăila).
Scopul vieţii noastre este de a ne sfinţi, de a ne îndumnezei. Dar cum vom ajunge la o asemenea stare dacă noi nu-i acordăm atenţia cuvenită unui astfel de Preot Mucenic?
Ar fi absolut necesar ca următorul pas în lămurirea inimilor noastre să fie restituirea memoriei prin mărturii. Consider că o carte ce aşteaptă să fie scrisă de fiecare dintre cei ce l-au cunoscut pe Părintele Dobre Rizea este cel mai bun lucru ce poate fi făcut în acest moment. Este un test la care suntem chemaţi toţi, şi cei ce l-au cunoscut şi cei ce nu l-au cunoscut. Vorbiţi de acest Preot Mucenic, povestiţi-le celor ce au răbdare să vă asculte, faceţi cunoscut sfârşitul său mucenicesc, amintiţi-le celor din jurul vostru că există sfinţi, că suntem în căutarea sfinţilor care n-au nume căci numele lor ne-a fost furat şi ni se fură în continuare. E cel mai mare jaf din istoria noastră plină de sânge. Ni s-a furat pământ, ni s-au furat ape şi păduri, ni s-au furat aur şi copii, ni s-a furat cuvântul frumos şi plin de evlavie, dar cum vom răbda să ne fie furaţi Sfinţii? Să ne trezim şi să ne împotrivim cu tot sângele nostru acestui jaf căci Sfinţii sunt temelia acestui neam şi nu vom rezista fără Ei, oricât am crede că o vom putea face. Să nu participăm la acest jaf premeditat, să nu ne dăm obolul prin tăcerea noastră, prin nepăsare, prin resemnare!
E vremea ca generaţia noastră să scrie o istorie cu nume, pentru că istoria se scrie cu nume. Romanul meu e plin de iniţiale, e un roman. Dar istoria trebuie să aibă nume, altfel nu e istorie. Până acum am fost victimele celor care ne-au propus ani şi ani de-a rândul ficţiuni care să se substituie istoriei celei adevărate. Încercările repetate de a trece numele în istorie (pentru că numele dă autoritate) au fost, de fapt, înlocuiri succesive ale ficţiunilor cu alte ficţiuni. Şi totuşi numele urcă în istorie în ciuda tuturor programelor de exterminare a numelor. Vă chem astăzi pe voi toţi, fiindcă eu singur nu am putut să dau decât un biet roman, să primiţi în inimile voastre chipul de Sfânt al Părintelui Mucenic Dobre Rizea şi să trudiţi cu râvnă la ridicarea numelui său în istorie pentru ca istoria să fie plină de adevăr şi în acest adevăr să fim scrişi şi noi cei ce pentru Hristos aducem acest nume mucenicesc ca o lumină înaintea tuturor ochilor ce vor să vadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu