Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta... Nu va lasati furati de invaţaturile straine cele de multe feluri. Evrei 13:7, 9
NU A EXISTAT NICIODATA un asemenea veac al falsilor invatatorilor precum acest jalnic secol al 20-lea, atat de bogat in jucarioarelumesti si atat de sarac in cele ale mintii si sufletului. Orice parere imaginabila, chiar si cea mai absurda, chiar si dintre cele respinse pana mai deunazi de toti oamenii civilizati – acum isi gaseste sustinerea si propriul ei „invatator”. Cativa dintre acesti invatatori dovedesc sau fagaduiesc „puteri spirituale” si false minuni, precum o fac unii ocultisti si „harismatici”; dar majoritatea acestor invatatori contemporani nu ofera nimic mai mult decat un amestec slab de idei nedigerate pe care le-au primit „din vazduh”, ca din partea unor „intelepti” (sau „intelepte”) ce se auto-intituleaza astfel, ce socotesc a cunoaste mai mult decat toti cei din vechime, doar prin simplul fapt ca vietuiesc in „iluminatele” noastre vremuri moderne. Prin urmare, filosofia are o mie de scoli, si „crestinismul” o mie de secte. Unde poate fi gasit in toate acestea adevarul, daca mai poate fi gasit cu adevarat in vremurile noastre atat de ratacite?
Doar intr-un singur loc poate fi gasit izvorul adevaratei invataturi, provenind de la Dumnezeu Insusi, neimputinat de-a lungul veacurilor ci mereu proaspat, unul si acelasi in toti cei care il propovaduiesc cu adevarat, purtand spre mantuirea cea vesnica pe cei ce il urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Prea-Sfantului Duh, si invatatorii cei adevarati ai predaniei dumnezeiesti ce isi are obrasia in acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe.
Vai! Cat de putini dintre crestinii ortodocsi stiu aceasta, si cati stiu indeajuns pentru a gusta din acest izvor! Cat de multi din ierarhii contemporani isi poarta turmele nu pe pasunile cele adevarate ale sufletului, Sfintii Parinti, ci catre caile pierzatoare ale inteleptilor moderni ce fagaduiesc ceva „nou” si se straduie sa-i faca pe crestini a uita invatatura cea adevarata a Sfintilor Parinti, o invatatura care – este prea adevarat – se gaseste intr-un dezacord deplin cu ideile false ce stapanesc vremurile moderne.
Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti nu apartine unei epoci, fie ea „veche” sau „moderna”. A fost transmisa prin succesiune neintrerupta din vremea lui Hristos si a apostolilor Sai, pana in ziua de azi, si nu a existat niciodata o perioada in care sa fie nevoie a redescoperi o invatatura patristica „pierduta”. Chiar si cand multi dintre crestinii ortodocsi s-au indepartat de aceasta invatatura (cum este cazul, de pilda, in zilele noastre), adevaratii ei reprezentanti au transmis-o mai departe celor ce insetau sa o primeasca. Au existat mari veacuri patristice, cum este epoca plina de stralucire a celui de al patrulea secol, si au existat perioade de decadere a constiintei patristice in randul crestinilor ortodocsi; insa nu a existat nicicand vreo perioada, de la intemeierea Bisericii lui Hristos pe pamant, in care traditia patristica sa nu calauzeasca Biserica; nu a existat nici un secol fara Sfintii sai Parinti. Sf. Nichita Stithatul, ucenicul si biograful Sf. Simeon Noul Teolog, scria: „S-a ingaduit de catre Dumnezeu ca din generatie in generatie sa nu inceteze pregatirea de catre Sfantul Duh a proorocilor si prietenilor Sai pentru randuiala Bisericii Sale.”
Cel mai instructiv este pentru noi, crestinii cei de pe urma, sa ne calauzim si sa ne inspiram de la Sfintii Parinti ai vremurilor noastre, cei ce au trait in conditii asemanatoare cu ale noastre si, totusi, au pastrat nestricata si neschimbata aceeasi invatatura mereu proaspata, care nu apartine unei vremi sau a unui neam, ci tuturor vremurilor pana la sfarsitul lumii, si pentru intregul neam al crestinilor ortodocsi.
Inainte de a studia doi dintre Sfintii Parinti de data recenta, trebuie insa sa fie limpede ca pentru noi, crestinii ortodocsi, studiul Sfintilor Parinti nu este un exercitiu academic inutil. O buna parte din ceea ce trece drept o „renastere patristica” in vremurile noastre nu este nimic altceva decat un joc pentru carturarii heterodocsi si imitatorilor lor „ortodocsi”, nici unul dintre acestia ne„descoperind” vreodata un adevar patristic pentru care sa fie gata a-si jertfi viata. O astfel de „patrologie” este doar eruditie rationalista ce se intampla sa se ocupe de invatatura patristica, fara a intelege vreodata ca invatatura autentica a Sfintilor Parinti cuprinde adevaruri de care depinde viata sau moartea noastra duhovniceasca. Asemenea carturari pseudo-patristici isi petrec timpul dovedind ca „pseudo-Macarie” a fost un eretic messalian, fara sa inteleaga sau sa practice invatatura ortodoxa curata a adevaratului Sfant Macarie cel Mare; ca „pseudo-Dionisie” a fost un falsificator de carti chibzuit, insa ale carui profunzimi mistice si spirituale ii depasesc cu totul pe acuzatorii sai; ca viata pe deplin crestina si monahala a Sfintilor Varlaam si Ioasaf, ce ne-a fost inmanata de Sf. Ioan Damaschin, nu este altceva decat „repovestirea povestii lui Buddha”; si inca o suta de fabulatii asemanatoare, fabricate de „experti” pentru un public credul, ce nu are idee de atmosfera agnostica in care se fac asemenea „descoperiri” . Cand exista intrebari erudite serioase, referitoare la unele texte patristice (caci, desigur, exista si dintr-acestea), cu siguranta acestea nu vor fi solutionate cu ajutorul unor astfel de „experti”, ce sunt cu totul straini de adevarata traditie patristica, si care nu fac altceva decat sa isi duca existenta pe seama ei.
Cand carturarii „ortodocsi” reiau invatatura celor pseudo-patristici sau isi fac propriile cercetari in acelasi duh rationalist, rezultatul poate fi tragic; caci astfel de carturari sunt luati de multi drept „purtatori de cuvant ai ortodoxiei”, si afirmatiile lor rationaliste drept parte a unei viziuni „autentic patristice”, inseland astfel multi crestini ortodocsi. Parintele Alexander Schmemann, de pilda, in vreme ce pretinde a se fi eliberat din „captivitatea apuseana”, care - necunoscand adevarata traditie patristice a secolelor recente (ce se gaseste mai mult in manastiri, decat in academii) -, isi inchipuie ca a dominat complet teologia ortodoxa a vremurilor moderne, a ajuns el insusi un captiv al ideilor rationaliste protestante privind teologia liturgica, asa cum bine a aratat protopresbiterul Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al acestor zile. 1 Din nefericire, o astfel de demascare vadita inca nu a fost facuta si pseudo-carturarului Sfintilor rusi si al Sfintilor Parinti, G. P. Fedotov, care isi inchipuie ca Sf. Serghie „a fost cel dintai sfant rus care poate fi catalogat ca mistic” (ignorand astfel cele patru secole de Parinti rusi care l-au precedat, la fel de „mistici”), ce cauta zadarnic „originalitatea” in „opera literara” a Sf. Nil din Sora (aratand cu aceasta ca nici macar nu intelege semnificatia traditiei in ortodoxie), il calomniaza pe marele Sfant ortodox, Tihon din Zadonsk, ca fiind un „fiu al Barocului Apusean, mai degraba decat un mostenitor al spiritualitatii rasaritene” 2, si incearca, cu multa stangacie, sa faca din Sf. Serafim [din Sarov] (care in realitate se situeaza uimitor de bine in traditia patristica, incat cu greu poate fi deosebit de marii Parinti ai pustiei egiptene) un fel de fenomen „specific rus”, care a fost „primul reprezentant cunoscut al acestei clase de batrani duhovnicesti (stareti) din Rusia” si „inainte-mergatorul noii forme de spiritualitate care va urma monahismului ascetic simplu”.3
Din nefericire, consecintele unei astfel de pseudo-eruditii se regasesc adesea in viata reala; suflete credule care iau aceste concluzii false drept autentice incep sa lucreze pentru o „renastere liturgica” pe baze protestante, il transforma pe Sf. Serafim (ignorand invataturile sale "neconvenabile" referitoare la eretici, pe care le impartaseste cu intreaga traditie patristica) intr-un yoghin hindus sau intr-un „harismat”, si, in general, ii abordeaza pe Sfintii Parinti la fel ca majoritatea carturarilor contemporani – fara cinstire si evlavie, ca si cum s-ar afla la acelasi nivel cu ei, ca un exercitiu de ezoterism sau ca un fel de joc intelectual, nu ca pe o calauza spre viata cea adevarata si spre mantuire.
NU ASA SUNT adevaratii carturari ortodocsi, nu asa este adevarata traditie patristica, unde predania autentica, neschimbata a adevaratului crestinism este transmisa prin succesiune neintrerupta, atat prin viu grai, cat si prin cuvantul scris si tiparit, de la parinte duhovnicesc la fiu duhovnicesc, de la invatator la ucenic.
In secolul al 20-lea, iese in evidenta un arhiereu ortodox, pentru orientarea sa patristica – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943, 19 februarie), unul din intemeietorii Bisericii Ruse din afara Rusiei, si poate arhitectul-sef al ideologiei ei fara compromisuri, traditionalista. In anii in care a fost vice-presedinte al Sinodului episcopilor acestei Biserici (in anii 1920), a fost larg recunoscut ca avand cugetul cel mai patristic dintre toti teologi rusi de peste hotare. In anii 1930 s-a retras in izolare deplina, devenind un al doilea Teofan Zavoratul; si de atunci a fost, din pacate, uitat in mare masura. Din fericire, amintirea sa a fost pastrata cu sfintenie de catre ucenicii si urmasii sai, si, in ultimele luni, unul din ucenicii sai de capatai, Arhiepiscopul Averchie, de la Manastirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York, a publicat biografia sa impreuna cu o serie din predicile sale.4 In aceste predici se poate vedea cu limpezime evlavia si respectul ierarhului fata de Sfintii Parinti, ucenicia sa fata de ei, si smerenia sa covarsitoare, care este multumita doar atunci cand transmite ideile si vorbele Sfintilor Parinti, si nu ceva din cele ce ii apartin. Astfel, intr-o predica din Duminica Rusaliilor, el spune: „Invatatura despre Sfinta Treime este culmea teologiei crestine. Astfel, eu nu incerc sa port mai departe aceasta invatatura cu propriile mele cuvinte, ci cu cuvintele sfintilor si de Dumnezeu-purtatorilor teologi si mari Parinti ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Ale mele sunt numai buzele, iar ale lor sunt vorbele si gandurile. Ei infatiseaza cina cea dumnezeiasca, iar eu sunt doar slujitorul ospatului lor dumnezeiesc”.
In alta predica, Arhiepiscopul Teofan ne da pricinile smeririi sale in fata Sfintilor Parinti – o caracteristica atat de tipica marilor purtatori ai invataturii patristice, chiar si marilor teologi ca arhiepiscopul Teofan, dar care este atat de gresit interpretata de carturarii lumesti drept o „lipsa de originalitate”. In predica sa din Duminica Sfintilor Parinti ai celui de al saselea Sinod Ecumenic, tinuta in 1928 la Varna, in Bulgaria, el daruieste credinciosilor „un cuvant despre insemnatatea Sfintilor Parinti si Dacali ai Bisericii pentru noi, crestinii. In ce consta maretia lor, si pe ce se intemeiaza insemnatatea lor deosebita pentru noi? Biserica, fratilor, este casa Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului (1 Timotei 3:15). Adevarul crestin este pastrat in Biserica prin Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar are trebuinta de o pastrare dreapta si de o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti se gaseste tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talmacitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietilor lor, prin cunoasterea lor profunde a cuvantului lui Dumnezeu, si bogatia harului Duhului Sfant care salasluieste in ei.” Restul acestei predici nu cuprinde altceva decat citate din chiar Sfintilor Parinti (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) care sustin acest punct de vedere.
Ultimul Sfant Parinte din care arhiepiscopul Teofan il citeaza, pe larg, in predica sa, este unul apropiat lui in timp, un inainte-mergator al sau in transmiterea autenticei traditiei patristice in Rusia – episcopul Ignatie Briancianinov. El are o dubla insemnatate pentru noi, astazi: nu numai ca este un Sfant Parinte apartinand aproape vremurilor noastre, dar si cautarea sa dupa adevar este foarte asemanatoare celei a cautatorilor sinceri de astazi, si astfel el ne infatiseaza cum este cu putinta pentru „iluminatul om modern” sa se departeze de la robia covarsitoare a idelilor si modurilor de gandire moderne, si sa intre inca o data in atmosfera curata a patristicii (adica, a cugetarii cu adevarat crestine ortodoxe). Este extrem de insufletitor pentru noi sa citim, cu cuvintele episcopului Ignatie insusi, cum un inginer militar s-a smuls din legaturile „cunoasterii moderne” si a patruns in traditia patristica, pe care a primit-o, impreuna cu cartile, de la un ucenic al Sf. Paisie Velicicovski, si a transmis-o zilelor noastre.
„Pe vremea cand eram inca student”, il citeaza arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie, 5 „nu existau bucurii sau distractii pentru mine! Lumea nu-mi infatisa nimic atragator. Mintea imi era afundata cu totul in stiinte, si in acelasi timp ardeam de dorinta gasirii adevaratei credinte, a adevaratei invataturi a acesteia, straina de toate greselile dogmatice si morale.”
„In acelasi timp, deja se infatisau privirii mele insistente limitele cunoasterii umane, in stiintele cele mai inalte si profund dezvoltate. Ajungand la aceste limite, am intrebat stiintele: "Ce daruiti voi unui om, ca sa-l poata numi al lui? Omul este vesnic, si ceea ce este al lui trebuie sa fie vesnic. Aratati-mi aceasta stapanire vesnica, aceasta bogatie adevarata, pe care sa o pot lua cu mine dincolo de mormant! Pana acum vad numai cunoastere care se sfarseste pe pamant, care nu poate exista dupa despartirea sufletului de trup’.”
Tanarul cautator a cercetat matematicile, fizica, chimia, filosofia, aratand o cunoasterea profunda a lor; apoi geografia, geodezia, filologia, literatura; dar a aflat ca toate acestea sunt ale pamantului. Drept raspuns la toate intrebarile sale chinuitoare a primit acelasi raspuns, pe care cautari asemanatoare il primesc in si mai „iluminatul” nostru secol al 20-lea: „Stiintele au ramas tacute.”
Apoi, „pentru un raspuns multumitor, un raspuns viu si cu adevarat trebuitor, m-am intors la credinta. Dar unde esti ascunsa, o, adevarata si sfanta Credinta? Nu te-am putut recunoaste in fanatism {papism} care nu s-a pecetluit cu blandetea Evangheliei; ci rasufla patima si trufie rationalista! Nu te-am putut recunoaste in invatatura arbitrariului {protestantism} care s-a despartit de Biserica, cladindu-si noul sau sistem, proclamand cu emfaza si mandrie descoperirea unei credinte crestine noi, adevarate, dupa trecerea a 18 secole de la Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul! O! In ce grea incurcatura era sufletul meu! Cat de infricosator era ingreuiat! Ce valuri de indoiala s-au ridicat impotriva-i, ridicandu-se din neincrederea in sine-mi, din neincrederea in tot ce era exigenta, tanguindu-ma din pricina nestiintei, a necunoasterii de catre mine a adevarului.”
„Si am inceput adesea, cu lacrimi, sa il implor pe Dumnezeu sa nu ma lase jertfa greselii, ci sa imi arate calea dreapta, pe care trebuie sa ma indrept catre El, in calatoria-mi nevazuta a cugetului si inimii. Si, o, minune! Dintr-odata un gand sezu inaintea mea... Inima mi s-a indreptat catre el ca in imbratisarea unui prieten. Acest gand m-a inspirat sa studiez credinta la izvoare – in scrierile Sfintilor Parinti! ‚Sfintenia lor’ mi-a zis gandul, ‚da chezasie de credibilitatea lor: alege-i drept calauze’. Am ascultat. Am gasit o cale de a obtine lucrarile sfintilor bineplacuti lui Dumnezeu, si cu ravna am inceput sa le citesc, analizandu-le in profunzime. Terminand de citit unele, luam si citeam altele, le citeam, le reciteam, le studiam. Ce m-a izbit mai inainte de toate in scrierile Parintilor Bisericii Ortodoxe? A fost conglasuirea lor, minunata, mareata lor armonie. Optsprezece secole, prin gurile lor, marturiseau o singura invatatura unanima, o invatatura Dumnezeiasca!"
„Cand intr-o noapte senina de toamna scrutez cerul senin, presarat cu stele fara de numar, atat de deosebite ca marime dar raspandind aceeasi lumina, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand intr-o zi de vara scrutez marea cea intinsa, acoperita de o multime de corabii cu panzele lor asemenea aripilor unor lebede albe, corabii ce se duc sub un singur vant spre o singura tinta, spre un singur port, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios, pe mai multe voci, in care diferitele voci intr-o armonie eleganta canta o cantare dumnezeieasca, atunci imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor!”
„Si ce invatatura gasesc in ele? Gasesc o invatatura repetata de toti Parintii, si anume, ca singura cale spre mantuire este urmarea neconditionata a sfaturilor Sfintilor Parinti. ‚Ai vazut’, zic ei, ‚pe cineva inselat de o invatatura mincinoasa, pierind din pricina alegerii nepotrivite a nevointelor ascetice? – atunci sa stii ca acela s-a urmat pe sine-si, propria-si intelegere, propriile-i pareri, si nu invatatura Parintilor’ (Avva Dorotei, Invatatura a cincea), care alcatuieste predania dogmatica si morala a Bisericii. Cu aceasta traditie, ca si cu un bun nepretuit, Biserica isi hraneste fiii. Acest gand a fost trimis de Dumnezeu, de la Care este fiecare dar bun, de la Care un gand bun este inceputul fiecarui lucru bun.... Acest gand a fost pentru mine intaia fantana pe taramul adevarului. Aici sufletul meu isi gaseste odihna fata de valuri si vanturi. Acest gand a devenit piatra de temelie pentru cladirea duhovniceasca a sufletului meu. Acest gand a devenit steaua mea calauzitoare. A inceput regulat sa-mi lumineze calea cea atat de grea si plina de suferinta, cea ingusta si nevazuta, a mintii si inimii, catre Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasa cu acest gand, si am vazut ca pricina tuturor erorilor consta in nestiinta, in uitarea, in lipsa acestui gand."
„Citirea Parintilor m-a incredintat cu limpezime ca mantuirea in sanul Bisericii Ortodoxe Ruse era neindoielnica, un lucru de care religiile Europei Apusene sunt lipsite, caci nu au pastrat intregi nici invataturile dogmatice, nici cele morale ale Bisericii lui Hristos de la inceputurile ei. Mi-a infatisat ce a facut Hristos pentru omenire, in ce consta caderea omului, de ce a fost necesar un Rascumparator, in ce consta mantuirea data de Rascumparator. M-a facut sa stiu ca o persoana trebuie sa dezvolte, sa simta, sa vada mantuirea in sinesi, fara de care credinta in Hristos este moarta, iar crestinismul este doar un cuvant si un nume, daca nu este pusa in lucrare! M-a invatat sa privesc vesnicia drept vesnicie, inaintea careia un mileniu de viata pamanteasca nu inseamna nimic, lasand deoparte viata noastra ce masoara vreo jumatate de veac. M-a invatat ca viata pamanteasca trebuie petrecuta in pregatirea pentru vesnicie... Mi-a aratat ca toate indeletnicirile pamantesti, placeri, cinstiri, mariri - sunt jucarii desarte, cu care copii mari se joaca si isi pierd binecuvantarea vesniciei... Pe toate acestea Sfintii Parinti ni le spun cu limpezime desavarsita in minunatele lor scrieri sfinte.’
Arhiepiscopul Teofan isi incheie pledoaria patristica cu acest apel: „Fratilor, lasati acest gand bun (luarea Sfintilor Parinti drept calauza) sa va fie stea povatuitoare in vremea peregrinarii pamantesti, pe valurile marii acestei vieti!”
Adevarul acestui apel, ca si cel al cuvintelor insuflate ale episcopului Ignatie, nu s-a diminuat in deceniile de cand au fost rostite. Lumea a inaintat pe calea apostaziei de la Adevarul crestin, si a devenit chiar si mai limpede ca nu exista nici o alternativa la aceasta cale, in afara de urmarea caii fara de compromisuri a adevarului, care ne-a fost inmanata de catre Sfintii Parinti.
Totusi, nu trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti doar ca sa „invatam despre ei”; daca nu facem nimic altceva decat aceasta, atunci nu ne aflam intr-o stare mai buna decat cei ce discuta fara de folos in academiile moarte ale acestei civilizatii moderne ce piere, chiar si atunci cand aceste academii sunt „ortodoxe” si teologii invatati din ele definesc cu eleganta si explica totul despre „sfintenie” si „spiritualitate” si „indumnezeire", dar nu au experienta necesara pentru a cuvanta direct inimii sufletelor insetate si a le intoarce spre dorirea caii luptei celei duhovnicesti, nici nu au cunoasterea pentru a sesiza greseala fatala a „teologilor” academici, ce vorbesc de Dumnezeu cu tigara sau paharul de vin in mana, nici curajul sa acuze ierarhii „canonici” apostati de tradarea lui Hristos. Trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti, mai degraba, cu scopul de a le deveni ucenici, de a primi invatatura vietii adevarate, a mantuirii sufletului, chiar si cand stim ca astfel vom iesi din gratiile acestei lumi si vom fi surghiuniti de ea. Daca facem aceasta, vom gasi calea spre iesirea din mlastina incurcata a gandirii moderne, bazata chiar pe parasirea invataturii celei sfinte a Parintilor. Vom descoperi ca Sfintii Parinti sunt extrem de „contemporani”, prin faptul ca se adreseaza direct luptei crestinilor ortodocsi de astazi, oferind raspunsuri la intrebarile cruciale ale vietii si mortii pe care carturarimea academica se teme indeobste chiar sa si le puna – si atunci cand o face, da un raspuns inofensiv care „explica” aceste intrebari celor ce sunt doar curiosi despre ele, dar nu inseteaza dupa raspunsuri. Vom gasi calauzire adevarata din partea Parintilor, doar invatand smerenia si neincrezandu-ne desartei noastre intelepciuni lumesti, pe care am primit-o impreuna cu aerul acestor vremuri rau-mirositoare, increzandu-ne celor ce au placut lui Dumnezeu si nu lumii. Vom gasi in ei adevarati parinti, atat de greu de gasit in zilele noastre, cand iubirea multora s-a racit (Matei 24:12) – parinti al caror singur tel este sa isi calauzeasca fiii catre Dumnezeu si catre Imparatia Sa Cereasca, unde vom pasi si vorbi cu acesti oameni ingeresti in vesnica bucurie negraita.
Nu exista nici o problema a vremurilor noastre incurcate, care sa nu isi gaseasca solutia printr-o citire atenta si smerita a Sfintilor Parinti: fie ca este problema sectelor si ereziilor ce abunda astazi, sau cea a schismelor si „jurisdictiilor”; fie pretentia de viata duhovniceasca ridicata de „renasterea harismatica”, sau ispitele subtile ale confortului si avantajelor moderne; fie chestiuni filosofice complexe ca „evolutia”, sau chestiunile morale clare ale avortului, eutanasiei si a „controlului nasterilor”; fie apostazia rafinata a „serghianismului”, care daruieste institutia unei biserici, in locul Trupului lui Hristos, sau lipsa de rafinament a „renovationismului”, care incepe cu „indreptarea calendarului” si sfarseste intr-un „protestantism de rit rasaritean”. La toate aceste intrebari Sfintii Parinti, si Parintii nostri in viata, care ii urmeaza, sunt singurii nostri calauzitori siguri.
Episcopul Ignatie si alti Parinti recenti ne-au aratat noua, crestinilor de pe urma, care Sfinti parinti sunt mai importanti de citit, si in ce ordine. Sa fie aceasta drept inspiratie pentru noi toti, spre a aseza invatatura patristica ca piatra de temelie a zidirii sufletelor noastre, spre dobandirea vietii vesnice! Amin.
________________________________________________________________________
1. "Teologia liturgica a Par. A. Schmemann," in The Orthodox Word, 1970, No. 6, Pp. 260-280.
2. O teza respinsa in totalitate de Nadejda Gorodetsky in Sfantul Tihon Zadonski, inspirator al lui Dostoievski, SPCK, Londra, 1951.
3. Vezi introducerile lui Fedotov la scrierile acestor Sfinti in O comoara a spiritualitatii rusesti, Sheed & Ward, New York, 1948.
4. O biografie scurta a sa poate fi citita in The Orthodox Word, 1969, No. 5.
5. Din Volumul I al Operelor adunate ale Episcopului Ignatie in rusa, pp. 396-401.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu