pope-mitor1[1]
RELAȚIILE PAPISMULUI CU MASONERIA ȘI ISLAMUL. CONCILIUL II VATICAN. CE SPUNE DESPRE CONCILIUL II VATICAN ȘI DESPRE OCCIDENT SFÂNTUL CONTEMPORAN IUSTIN POPOVICI.
  • Ecumenismul consfințește toate ereziile, lezează dogmele Ortodoxiei și reprezintă în esență cea mai mare erezie ecleziologică a tuturor timpurilor, pentru că pune semnul de egalitate între toate religiile și credințele. • Pentru a-și materializa scopurile, ecumenismul scornește tot felul de teorii, precum ”teologia baptismală”, ”Biserica universală nevăzută”, ”teoria ramurilor”, ”teoria celor doi plămâni”, a ”minimalismului dogmatic”, a ”teologiei postpatristice”, ”neopatristică”, a ereziei contextuale, a ”teologiei euharistice” etc. • Prin Uniație, Vaticanul promovează unitatea papistașilor și a ortodocșilor, nu pe baza credinței și a adevărului, ci a unei contopiri de tip sincretist, care are ca scop absorbirea Ortodoxiei de către Papism, fără ca acesta din urmă să se lepede de înșelările sale eretice. • Toate Bisericile Ortodoxe au condamnat Uniația. Orice fel de disculpare a acestui ”Cal Troian” al Papismului și recunoașterea bisericească a lui constituie o mizerabilă disprețuire a hotărârilor panortodoxe care condamnă Uniația. Activitatea uniaților în Grecia ortodoxă. • Uniația și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. • De ce este periculoasă Uniația pentru grecii ortodocși. • ”Preoții” uniați sunt lupi în piei de oaie, după cum a declarat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea. • De ce activitatea Uniației constituie un scandal în Atena. Premisele pentru unirea Bisericilor. • Ce dezvăluie planul de pseudo-unire al Vaticanului. • Rolul ecumenismului laic. Ridicarea anatemelor este anticanonică. Majoritatea ortodocșilor nu va accepta pseudo-unirea.
În numărul de azi al ”Orthódoxos Týpos”, care apare în ajunul întâlnirii ereziarhului Papă Francisc cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la Ierusalim, publicăm pasaje extinse din scrisoarea de 121 de pagini a Mitropoliților Andrei al Konitsei și Serafim al Pireului către conducătorul Statului Vatican. Fragmentele acestea vizează întâi de toate pan-erezia ecumenismului, care este odraslă a Conciliului II Vatican, și de asemenea, se referă și la demonica Uniație. În epistolă există și alte capitole, care privesc pozițiile eretice catolice referitoare la primatul Papei, la infailibilitate, la Sfintele Taine etc., pe care ”Orthódoxos Týpos” le-a prezentat de multe ori și le prezintă în detaliu în coloanele sale, de la începuturile editării sale până azi, și de aceea, din lipsă de spațiu, nu le mai reluăm. În epistola sa, ereziarhul este numit ”Prealuminat” șef al Statului Vatican și aceasta pentru a nu i se acorda ipostas bisericesc. Ori de câte ori este folosit cuvântul ”Papă” este pus în ghilimele tocmai pentru a nu-i acorda recunoaștere ca lider bisericesc. Fragmentele din epistolă sunt următoarele:
Promovarea pan-ereziei ecumenismului
Este cunoscut, Prealuminate, că, spre a promova ecumenismul Vostru papal, Vă sprijiniți pe deciziile Conciliului II Vatican și anume pe ”Dispoziția cu privire la Ecumenism” (Unitatis Redintegradio) și pe Enciclica papală ulterioară din 1995 a ”Papei” Ioan Paul al II-lea, intitulată ”Ca toți să fie una” (Ut unum sint).
Această extinsă enciclică papală se împarte în trei  capitole principale, cu o introducere și un epilog incitante. Primul capitol se referă la angajamentul ecumenic al Papismului (L’engagement œcumenique de l’Eglise Catholique). Al doilea capitol valorifică rezultatele Dialogurilor Teologice din cadrul Mișcării Ecumenice contemporane (Le fruits du Dialogue). Al treilea capitol caută o cale mai eficientă de dialog pentru urgentarea refacerii comuniunii bisericești dintre ”Bisericile” creștine (Quanta est nobis via). Toate cele trei capitole fac referire foarte frecventă la hotărârile cu privire la aceste subiecte de la recentul ”Conciliu” II Vatican și mai ales la Dispoziția cu privire la Ecumenism (Unitatis Redintegradio), dar și la îndrumările ”Directivei papale cu privire la ecumenism”, la enciclicele papale privitoare la acest subiect și la alte asemenea texte.[1]
Sfântul Iustin Popovici despre ecumenism
Pentru noi, ortodocșii, ecumenismul a fost de-a dreptul desființat ca pan-erezie de către Sfântul contemporan, Părintele duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Sârbe surori – pe are a întemeiat-o Sfântul Sava – și Profesor de Dogmatică și Învățător a-toată-lumea, Cuviosul și de Dumnezeu Purtătorul Părintele nostru Iustin Popovici, care în excepționala sa scriere ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, atrage atenția că: ”Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creștinismele și pseudo-bisericile Europei Occidentale. În ecumenism se află inima tuturor umanismelor europene avându-l în frunte pe Papă. Toate aceste pseudo-creștinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic comun este pan-erezie”[2].
Matricea ecumenismului este masoneria care promovează religia universală
Sursa și matricea ecumenismului este masoneria, care promovează prin ecumenism religia universală a luciferismului, după cum sursa și matricea masoneriei este abominabilul Sionism internațional[3], care a transformat teismul Vechiului Testament și al Prorocilor în cel mai josnic luciferism, prin Cabala demonică și trivialul Talmud, opere ale rabinilor demonizați ai iudaismului căzut și ale obsesiei lor de stăpânire și guvernare mondiale prin pseudo-Mesia pe care continuă să îl aștepte.
Ecumenismul se mișcă pe două niveluri, inter-creștin și inter-religios. Astfel, prinde contur ecumenismul inter-creștin și inter-religios, care reprezintă două dintre direcțiile fundamentale ale ecumenismului. Pe de o parte, ecumenismul inter-creștin promovează unirea diferitelor erezii creștine (papistași, protestanți, anglicani, monofiziți) cu Biserica Ortodoxă Sobornicească având ca criteriu minimalismul dogmatic. Potrivit principiului ecumenist al ”sincretismului dogmatic inter-creștin”, diferențele dogmatice dintre eretici și Biserica Ortodoxă reprezintă doar tradiții formale și trebuie ocolite pentru binele unității ”Bisericii”, care se poate exprima prin diferite forme și poziții. Pe de altă parte, ecumenismul inter-religios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unitatea dintre acestea și mai ales dintre așa-numitele religii monoteiste ale lumii, creștinismul, islamul și iudaismul, adică promovează așa-numita ”religie universală”. Conform principiului ecumenist al ”sincretismului inter-religios” trebuie promovate, chipurile!, ”punctele teologice comune” care există în toate ”religiile monoteiste”, ca să se edifice unitatea religioasă a lumii.
Ecumenismul, pentru a-și materializa scopurile, născocește diferite teorii, precum ereziile despre ”Biserica divizată, Bisericile surori, teologia baptismală, Biserica universală nevăzută, teoria ramurilor, a celor doi plămâni, a minimalismului și maximalismului dogmatic, a ereziei post-patristice, neo-patristice, contextuale, a teologiei euharistice, a teologiei post-sinodale, a «Bisericilor» deficitare și nedepline, a sacramentalității cuprinzătoare, deficitare și nedepline, a transformării iconomiei în acrivie și dogmă”, care, desigur, sunt străine și diferite de învățătura și teologia dogmatică ortodoxă[4].
Ecumenismul promovează dialogurile teologice ecumeniste interminabile, bine uneltite și contrafăcute ale zilele noastre, în care domnește lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa de sinceritate a eterodocșilor, supralicitarea dragostei și desconsiderarea adevărului, ascunderea și contrafacerea pasajelor scripturistice, mai ales a pasajului Ioan 17:11, ”ca toți să fie una”, practica de a nu se dezbate subiectele care ne despart, ci doar cele care unesc, tocirea criteriilor ortodoxe,recunoașterea reciprocă a apartenenței la Biserică, a succesiunii apostolice, a preoției, a Harului, a tainelor, dialogul de pe poziții de egalitate, amnistierea, disculparea și gratificarea Calului Troian al Papismului, care este blestemata și demonica Uniație, participarea la pan-protestantul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” sau, mai bine spus, al Ereziilor, semnarea de către ortodocși a comunicatelor, declarațiilor și textelor comune antiortodoxe fără o evaluare și o decizie sinodală (de pildă, Conferința de la Lima, Peru, America de Sud, 1982; Conferința de la Chambesy, Elveția, 1994; Conferința de la Porto Alegre, Brazilia, 2006; Conferința de la Ravenna 2007 etc.) și rugăciunile comune[5].
Consfințește ereziile și vatămă Ortodoxia
Ecumenismul adoptă și consfințește toate ereziile ca ”Biserici” și vatămă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Dezvoltă, învață și impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă ecleziologie, potrivit căreia nici o Biserică nu are dreptul să revendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică universală și adevărată. Fiecare dintre ele este o parte, un fragment, nu însă Biserica în întregime. Doar toate împreună alcătuiesc Biserica. În felul acesta însă sunt dărâmate granițele dintre adevăr și înșelare, dintre Ortodoxie și erezie, și se iau la întrecere care mai de care să dărâme Ortodoxia.
Ecumenismul pune semnul de egalitate între religii și unica credință dumnezeiască, singura cunoaștere de Dumnezeu și viață în Hristos, revelată de Dumnezeu, de Hristos Cel înviat din morți. În felul acesta neagă dogma unicei revelații și iconomii mântuitoare din lume a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, precum și a realizării în continuare a operei Sale de mântuire de către Biserica cea Una și Unică, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, prin Duhul Sfânt care lucrează în ea. Prin urmare, rezultă neîndoielnic faptul că ecumenismul constituie în zilele noastre cea mai mare erezie ecleziologică din toate timpurile, pentru că pune semnul de egalitate între toate religiile și credințele[6].
Ecumenismul contestă în fapt Tradiția și Credința ortodoxă patristică, seamănă îndoiala și confuzia în inimile turmei și îi tulbură pe mulți frați iubitori de Dumnezeu, conducând la dezbinări și schisme și atrage o parte a turmei către înșelare și prin aceasta la dezastru duhovnicesc[7].
În fine, ecumenismul constituie o uriașă problemă pastorală și soteriologică, pentru că zdruncină din temelii, anulează chiar posibilitatea mântuirii și a îndumnezeirii după Har a omului. Primejdia, desigur, nu privește Biserica, care nu poate fi distrusă, de vreme ce este Trupul lui Hristos, Îl are drept Cap pe Hristos, Care se întinde peste veacuri, ”și porțile iadului nu o vor birui”[8], dar primejdia există pentru membrii Bisericii, pentru credincioși, care se află pe calea pierzării, dacă se va pierde credința dreaptă, Ortodoxia, și va stăpâni erezia și înșelarea[9].
Uniația blestemată și demonică
Parte integrantă a deciziilor Conciliului II Vatican constituie și Decretul ”Orientalium Ecclesiarum”, ”Decretul despre Bisericile Catolice Orientale”, adică despre uniați, ”Biserici” pe care Conciliul II Vatican le recunoaște și le susține în mod cât se poate de oficial, cu intenția de a da o mai mare prestanță rolului lor în ”Biserica Romano-Catolică”[10]. Este vorba de unitatea de tip ”uniat” a ”Bisericilor”, prin îmbogățirea reciprocă a amânduror tradițiile, de unitatea în diversitate, căreia i se face propagandă până la saturație în zilele noastre. Unitate, adică, nu în credință și în adevăr, ci o contopire de tip sincretist, o absorbire, în esență, a Ortodoxiei în Papism, fără ca acesta din urmă să lepede vreuna din înșelările sale eretice.
În acest punct trebuie subliniat că Uniația a fost condamnată deschis în ”decizii sinodale de către toate Bisericile Ortodoxe fără excepție,… așa cum este, de pildă, decizia unanimă a celei de a III-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (1986)”, dar și la Freising, München, în 1990, bucurându-se chiar și de semnăturile teologilor papistași[11]. Orice fel de disculpare a Calului Vostru Troian, a blestematei și demonicei Uniații, și recunoașterea ei bisericească (Textul de la Balamand 1993) nu reprezintă o decizie panortodoxă, ci doar o mizerabilă desconsiderare a deciziilor panortodoxe unanime, care condamnă categoric Uniația.
Fărădelegile papistașilor
Nu pot fi uitate, desigur, fărădelegile voastre barbare, ale papistașilor, din Serbia celui de-al II-lea Război Mondial soldate cu exterminarea a mii de sârbi ortodocși la care s-au făcut părtași și clerici și monahi etc. uniați, cunoscuți sub numele deoustasi și care au acționat sub îndrumarea ”Sfântului” Vaticanului, a lui Aluisio Stepinats, ”Arhiepiscopul genocidului” sârbilor. Nu poate fi uitat nici faptul că Vaticanul a participat indirect la acțiunile militare (1990-1992 și 1998) de dezmembrare a Iugoslaviei în detrimentul Serbiei Ortodoxe.
De asemenea, participarea neonestă și provocatoare a pseudo-diaconului uniat și a pseudo-episcopilor uniați, citirea Evangheliei în limba greacă de către un ”cleric” uniat, prezența uniaților în catacomba basilicei Sfântului Petru[12] pe durata ”întronizării” voastre, Prealuminate, care s-a adăugat la crimele continue ale Uniației și la agresarea antihristică a Bisericii noastre neprihănite[13], insistența Vaticanului de a susține Uniația, adică forma cea mai rușinoasă de prozelitism și polemică împotriva Bisericii Ortodoxe, dezvăluie adevărata față și măsura duplicității, pe care Vaticanul nu încetează să o aplice în comportamentul său față de ortodocși.
Patriarhia Ecumenică și recunoașterea sacerdoțiului uniat
Faptul de mai sus este parte din planul de promovare a imaginii Vaticanului și urmărește să schimbe atmosfera generală defavorabilă sieși și de a impresiona poporul ortodox simplu, neinițiat în chestiuni dogmatice. Scopul real al acțiunilor Voastre a fost să consolidați Uniația în Grecia – pe care a promovat-o și Prealuminatul Benedict al XVI-lea, cel care s-a retras din funcția de ”Papă” – prin instalarea ”Episcopului” uniaților din Atena (strada Acharnón), anume pedomnul Dimitrios Salácha, în 2008.
Pe de altă parte, mass-media grecești, manipulate, au comentat pozitiv citirea Evangheliei în limba greacă de către un ”preot” uniat la ceremonia întronizării Voastre, ca fiind un act de cinstire din partea Voastră, Prealuminate, față de Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu, prezent la eveniment. Însă faptul că a fost ales unul din rândul preoțimii uniate să citească Evanghelia într-un asemenea moment de vârf pentru Papism transmite, desigur, și alte mesaje în toate direcțiile. De altfel, simbolismele din cadrul unei asemenea ceremonii, pe care o urmăresc în direct milioane de perechi de ochi, nu sunt deloc întâmplătoare, după cum nu este întâmplător nici numărul foarte mare al uniaților la ceremonie, iar acest aspect nu a rămas necomentat.
Întemeierea și activitatea Uniației în Europa de Est
Întrucât, în asemenea situații, simbolismele au totdeauna și o rezonanță istorică, ar fi util să menționăm că de veacuri subiectul Uniației a reprezentat totdeauna un ghimpe în relațiile ortodocșilor și papistașilor. Începutul Uniației se revendică de la Conciliul Lateran din 1215 și de la Bula Papei Inocențiu al IV-lea. Cu toate acestea, oficial, Uniația a fost întemeiată în Polonia de doi iezuiți, Posevin și Sarga. Acești doi monahi au aplicat Uniația în Polonia, urmărind să îi catolicizeze pe ortodocșii din Polonia și din Rusia sud-vestică. La aceasta a ajutat și regele Poloniei, Sigismund al III-lea, pe care acești doi iezuiți l-au crescut până la vârsta de 21 de ani. Cuvântul polonezo-latin Unia, care înseamnă ”unire”, a fost folosit pentru a caracteriza mișcarea ”unionistă” a ”Bisericilor Ortodoxe Răsăritene”, adică a uniaților cu Papa. Voi, iezuiților, ați conceput și ați aplicat acest plan de unire a ortodocșilor cu erezia papistașă.
…dar și a copților…
Același demers s-a extins mai târziu și asupra copților, nestorienilor, creștinilor din Malabar, maroniților și, în general, asupra tuturor creștinilor care nu-l urmau pe Papa. Pentru Papism, unirea este doar pretextul. În spatele acestui pretext, însă, există intenția de supunere față de Papă. Prin termenul ”Uniație”, nuanțat depreciativ și negativ, se înțelege, din punct de vedere ortodox, ”forma religioasă și politică, creată de către diriguitorii Papismului în vederea occidentalizării Răsăritului nelatin, adică a supunerii duhovnicești și politice a Răsăritului față de puterea Papei. Uniația este considerată periculoasă și eretică pentru Ortodoxie. ”Clericii” uniați poartă veșminte ortodoxe, poartă rasă și calimafcă, au barbă, au înfățișarea desăvârșită a unui cleric ortodox. ”Bisericile” lor sunt în toate aspectele ortodoxe. Lipsesc acele statui reci care creează imaginea și senzația unui templu idolatru. În ”bisericile” unite, în loc de statui, au icoane. Și întreaga structură a bisericii, interioară și exterioară, este ortodoxă. ”Dumnezeiasca Liturghie” se săvârșește în limba fiecărui popor în interiorul căruia acționează pentru prozelitism Uniația. Nici un creștin ortodox simplu nu ar putea bănui în Uniație ceva străin de Ortodoxie. Astfel, creștini simpli ar putea foarte bine să primească sfat de la preoți uniți și chiar să meargă la slujbe în biserici uniate. Aceștia sunt, după cum îi numește în enciclica sa Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, ”lupi în piei de oaie”. Propulsarea lor clară de către Vatican și legătura lor istorică cu trecutul iezuit, Prealuminate, nu sunt deloc întâmplătoare. Primele mărturii de la întronizarea Voastră arată că îi pregătiți pe uniați pentru un rol încă mai important, lucru care poate să conducă la probleme serioase în viitor. Cea mai profundă analiză a (între altele) primelor mărturii pe care le-ați dat în acest sens, conduce la concluzia că se impune o mare atenție (…)”[14].
Uniația, pe de o parte este condamnată, iar pe de alta este impusă de Vatican
Este mai limpede decât lumina zilei că, pe de o parte, la nivelul declarațiilor, Uniația este condamnată ca metodă de unire, iar pe de altă parte este impusă în fapt de papistași ca unică modalitate de realizare a unirii, conform principiilor Conciliului II Vatican, și devine treptat tolerată de către ortodocși. Dovadă în acest sens este reluarea Dialogului dintre Ortodocși și Papistași, după întreruperea acestuia tocmai datorită problemei Uniației (Conferința de la Baltimore 2000), fără a se soluționa în prealabil problema aceasta, și chiar cu participarea uniaților ca interlocutori legitimi ai ortodocșilor. Independent de cele convenite la Dialog, ”Papii” susțin Uniația. Este cunoscută intervenția scandaloasă a Papei în favoarea Uniației din cadrul lucrărilor Comisiei Mixte de Dialog, din cauza căreia a eșuat dialogul de la Baltimore. Prealuminatul Vostru predecesor, Benedict al XVI-lea, printr-o scrisoare către ”Arhiepiscopul” uniat al Ucrainei, Liubomir Huzar, a elogiat strădaniile uniaților de păstrare a identității lor și a adăugat următoarele în favoarea Uniației: ”În comuniune cu Urmașii Apostolilor, a căror unitate văzută o garantează Urmașul Apostolului Petru, Comunitatea Catolică Ucraineană a reușit să păstreze vie Sfânta Tradiție, în integralitatea ei. Ca să rămână neatinsă, în toată bogăția ei, această prețioasă moștenire a «Tradiției» se impune să fie asigurată prezența celor doi mari factori ai Tradiției unice (cel latin și cel răsăritean)… Dublă este misiunea încredințată Bisericii Greco-Catolice, care se află în deplină comuniune cu urmașul Apostolului Petru: pe de o parte, să păstreze văzută în Biserica Romano-Catolică tradiția răsăriteană, iar pe de altă parte să favorizeze convergența celor două tradiții, dând mărturie că acestea nu sunt doar strâns legate între ele, ci constituie și o unitate profundă în cadrul diversității lor”[15]. Același Prealuminat Benedict l-a primit pe ”Episcopul” uniat al Gratsianoupolei din Grecia împreună cu grupul de episcopi papistași greci și a fost fotografiat împreună cu aceștia având înfățișarea exterioară a unui ”arhiereu” ortodox[16]. De asemenea, la Efes, în timpul vizitei din 2006 a domnului Benedict al VI-lea în Turcia și la Fanar, acesta a sprijinit Uniația în discursul său, spunând că: ”cel mai bun mod de atingere a unității în Biserică este Uniația”[17]. Pe de altă parte, ortodocșii, la al III-lea Sinod Panortodox, au declarat că ”Uniația și Dialogul sunt incompatibile concomitent”[18].
Pentru ortodocși, activitatea Uniației în Atena constituie un adevărat scandal
Insistența Papismului nu numai de a menține Uniația, dar și de a o face activă chiar în mijlocul Atenei prin enoria Sfânta Treime aflată sub conducerea ”episcopului” uniat (de parcă nu era de ajuns că avem în Atena ”episcop” latin și nunțiu papal!) constituie pentru ortodocși un scandal, nu de mai puțină însemnătate decât scandalul Sfintei Inchiziții și al coexistenței puterii seculare și a celei bisericești în persoana Voastră, Prealuminate, în ciuda poruncii categorice a Domnului de a da ”Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”[19]. Faptul că Papismul a instalat ”biserici” uniate și în interiorul tuturor vechilor biserici ale Răsăritului (a Copților, a Armenilor, a Melchiților, a Siro-Iacobiților și a Abisinilor) dovedește, dincolo de viclenia celor care au întemeiat și întrețin Uniația, și intenția Papismului de a menține Uniația ca metodă, ca model pentru ”unirea” și reîntoarcere ortodocșilor și a celorlalți creștini răsăriteni la Roma[20].
În mesajul Vostru, Prealuminate, de la Conferința Inter-religioasă din 17 mai 2013 de la Constantinopol, cu tema ”Libertatea religioasă astăzi”, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la emiterea Edictului de la Milan, ați spus: ”Sper să apuc în curând ziua în care dezbinările survenite în al doilea mileniu creștin vor fi devenit definitiv trecut”[21].
Mulțumirile adresate reprezentanților ortodocși la Dialoguri
În cuvântul adresat reprezentanței Patriarhiei Ecumenice (alcătuită din Mitropolitul Pergamului, Ioan, Episcopul Sinopei, Atenagora, și Arhimandritul Prodromos Xenakis), care a venit la Vatican pentru a participa la manifestările festive pentru Sfinții Apostoli Petru și Pavel, între altele ați subliniat: ”Este important faptul că astăzi suntem în stare să ne problematizăm în comun, fără să trecem sub tăcere lucrurile care ne despart”. ”Înțelegerea reciprocă a fiecărei tradiții în parte ne ajută să învățăm și să devenim mai înțelepți”, ați adăugat. În alt loc v-ați referit la unitate, subliniind că ”știm foarte bine că unitatea este darul lui Dumnezeu”. ”Trebuie să ne rugăm în continuu pentru realizarea unității”, ați menționat în acest sens. De asemenea, ați subliniat că unitatea creștinilor este o necesitate care nu poate fi ignorată. ”O contribuție fundamentală în căutarea deplinei comuniuni dintre catolici și ortodocși este oferită de Comisia Mixtă de Dialog Teologic, sub președinția Preasfințitului Mitropolit Ioan, precum și a respectatului meu frate, Cardinalul Kurt Koch”, ați menționat cu privire la dialog.De asemenea, ați adăugat: ”Vă mulțumesc călduros pentru devotamentul dumneavoastră prețios și neobosit. Comisia are deja multe texte comune, iar acum studiază subiectul sensibil, din punct de vedere teologic și ecleziologic, anume relația dintre primat și sinodalitate în viața Bisericii”. ”Sunt convins că efortul problematizării în comun este atât de complex și de laborios și mă rog să dea roade în viitor”, ați subliniat. În sfârșit, ați întărit că ”nu poate fi vorba de împăcare între două Biserici prin intermediul minimalismului teologic, ci prin acceptarea adevărului comun al lui Hristos Celui viu”[22].
Va trebui să aflați, Prealuminate, că pentru Biserica Ortodoxă nu există multe modele și scheme de reunire, nici nu este valabilă unirea de tipul Uniației pe care doriți să o impuneți, potrivit căreia fiecare ”confesiune” își va păstra propriile ethosuri și obiceiuri religioase, nu va schimba nimic, doar că va trebui să recunoască primatul ecumenic-universal al puterii Voastre și să vă pomenească la diptice și slujbe. Pentru Biserica Ortodoxă nu există decât un model unic și exclusiv și o unică formă de reunire a Voastră cu Biserica Ortodoxă Catolică/Sobornicească, care nu este alta decât pocăința din partea Voastră, lepădarea oficială de ereziile și înșelările Voastre, mărturisirea publică a credinței ortodoxe în întregime și întoarcerea la Biserica ca Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească[23].
Dezvăluiri despre planul papistașilor și ortodocșilor
Dacă studiezi cu atenție etapele care sunt urmate în relațiile dintre ortodocși și papistași, observi că există un plan al Vaticanului, care este aplicat treptat până la realizarea ”unirii”. Despre planul Vaticanului de promovare a unirii ortodocșilor și papistașilor a scris răposatul profesor Ioannis Karmίris: ”Papa Paul al VI-lea și teologii papistași din jurul lui au elaborat un program extins și bine studiat pentru un ecumenism cu centrul la Roma, în conformitate cu ecleziologia latină[24]. Preasfințitul Mitropolit de Peristéri, kir Hrysostom, precizează care este tipul unirii plănuite: ”papistașii lasă să se înțeleagă direct sau indirect că Biserica Ortodoxă se poate uni cu cea papistașă printr-un mod de unire asemenea sau paralel celui care există între Roma și grupările bisericești ale uniaților[25]. Dar și răposatul părinte Ioannis Romanidis a dezvăluit ceea ce chiar un ”episcop” papistaș i-a destăinuit, anume că, potrivit planului Vaticanului, unirea nu va avea loc la nivel înalt, adică prin episcopi, teologi și prin dialoguri, ci mai degrabă prin așa-numitul ecumenism popular, adică al relațiilor reciproce și al introducerii treptate a intercomuniunii sacramentale (intercommunio), care este deja pusă în aplicare de Roma și de ecumeniștii ortodocși[26].
Potrivit programului ecumenismului papistaș, au avut deja loc următorii pași:
  • Ridicarea anticanonică a anatemelor date în 1054, fapt realizat de Patriarhul Ecumenic Atenagora și de Papa Paul al VI-lea, fără însă a fi eradicate și diferențele dogmatice.
  • Schimbul de vizite între întâistătători și dăruirea de către Vatican de sfinte moaște Bisericilor Ortodoxe. Astfel se dă impresia că Vaticanul are intenții prietenești față de ortodocși.
  • Începerea Dialogului Teologic de la elementele comune, care unesc. Astfel, Comisia Teologică Mixtă de Dialog, printr-o serie de texte comune, care conțineau atunci semințe ale recunoașterii reciproce a aceleiași credințe, a acelorași Taine de inițiere în Biserică, a aceleiași preoții și a succesiunii apostolice între ortodocși și papistași, îndeobște a recunoașterii celor două Biserici ca ”biserici surori”, a ajuns în final, oficial, în textul asupra căruia s-a căzut de acord la a VII-a Conferință, anume ”Textul de la Balamand”, din 23 iunie 1993, să proclame identitatea ecleziologică după cum urmează: ”Încă de la începutul Conferințelor Panortodoxe și a Conciliului II Vatican, redescoperirea și revalorificarea, atât din partea ortodocșilor, cât și a catolicilor, a Bisericii ca comuniune, au schimbat radical premisele și pozițiile lor fundamentale. De ambele părți se recunoaște că ceea ce Hristos a încredințat Bisericii Sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceleași taine, înainte de toate la aceeași preoție care săvârșește jertfa unică a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate fi considerată ca proprietate doar a uneia dintre Bisericile noastre. În cadrele acestea, este evident că se exclude orice formă de rebotezare”[27]. Și toate acestea, adică recunoașterea de către ortodocși a Papismului ca ”Biserică” adevărată și deplină, au avut loc în ciuda păstrării atente a diferențierilor dogmatice față de Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească!
De ce nu va fi acceptată pseudo-unirea
Unirea care se pregătește, deși de decenii la rând se pregătește cu atenție de către Vatican, nu va fi acceptată de mulți ortodocși și va contribui la dezbinare în interiorul Ortodoxiei, pentru că această pseudo-unire va avea loc fără să rezolve în esență diferențele dogmatice, fără ca papistașii să se lepede de dogmele eretice (Filioque, primatul, harul creat etc.), ci prin reinterpretarea lor într-un mod inofensiv pentru Vatican și acceptat de către ortodocși. Desigur, societatea noastră secularizată, care a fost crescută cu lozincile globalizării și ale Noii Epoci, nu are sensibilitatea dogmatică a ortodocșilor care cândva au respins hotărârile Conciliului ”unionist” de la Ferrara-Florența. Există totuși și astăzi poporul lui Dumnezeu, rămășița prorocească a ortodocșilor conștienți, care se vor opune oricărei forme de unire care nu are loc în adevărul Credinței Ortodoxe. Neliniștea și preocuparea multor ortodocși față de cele ce s-au petrecut în ultima vreme arată că conștiința ortodoxă este încă vie[28]. Și știți că aceștia puțini vor reprezenta totdeauna majoritatea în Biserică, pentru că în Biserica majoritatea nu este o mărime aritmetică a supremației, ci comuniune cu Adevărul, Care nu este o idee sau o opinie oarecare, ci Persoană, este Cuvântul întrupat Care a propovăduit: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” și astfel, chiar și unul care mărturisește ”Adevărul” (Hristos) reprezintă majoritatea.
 Orthódoxos Týpos, 23 mai 2014, nr. 2023, p. 7.
Traducere: Anna Theodorou | Graiul Ortodox
  • [1] Vlasios Feidás, ”Enciclica papală Ut Unum Sint și dialogul dintre Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică”, extras din periodicul Ekklisίa, anul 72, (1995), pp. 585-87, 615-17, 660-63.
  • [2] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, Tesalonic, 1974, p. 224.
  • [3] Enciclica Pastorală a Mitropoliei Pireului din Duminica Ortodoxiei 2013. Arhimandritul Harálambos Vasilópoulos, Ecumenismul fără mască, ed. Orthódoxos Týpos, Atena 1988, pp. 43-45, 107-108. Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși,  Declarație despre Masonerie,  http://www.impantokratoros.gr/67D9F5DF.el.aspx.
  • [4] Enciclica Pastorală a Mitropoliei Pireului din Duminica Ortodoxiei 2013.
  • [5] Ecumenismul, ed. Sfânta Mănăstire Paraklίtou, Oropós, Attikί 2004, pp. 11-18.
  • [6] Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși, Mărturisirea de Credință împotriva Ecumenismului, iulie 2009, pp. 23-24.
  • [7] Op. cit., pp. 25-26.
  • [8] Matei 16:18.
  • [9] Protopresviterul Theódoros Zίsis, ”Acum ortodoxia se află într-un pericol serios”, Theodromίa 9 (1) (ianuarie-martie 2007), pp. 89-94.
  • [10] Părintele Theódoros Kontίdis, ”Conciliul II Vatican deschide Biserica către viitor. Conciliul II Vatican – o epocă de împăcare și dialog”, periodicul Anoichtoί Orίzontes, nr. 1028, decembrie 2005,  http://ao.cen.gr/anoriz1028/AnOriz1028_19. htm
  • [11] Protopresviterul Theódoros Zίsis, Uniația – condamnare și deculpabilizare, ed. Vryénnios, Tesalonic 2002.
  • [12] Prezența și participarea uniată la intronizarea Papei Francisc arată ce anume dorește Papismul,
  • http://aktines.blogspot.gr/2013/03/blog-post_27.html.
  • [13] Comunicatul Mitropoliei Pireului, Relațiile Papei cu dictatura din Argentina, 22 martie 2013.
  • [14] Vasilios Spyrópoulos, ”Un Papă «comunicativ» și capcana cu uniații”, ziarul Dimokratia, 30 martie 2013 și Orthódoxos Týpos, 12 aprilie 2013.
  • [15] Ziarul Katholikί, nr. 3046/18-4-2006.
  • [16] Idem, nr. 3060/14-11-2006.
  • [17] Orthódoxos Týpos, 8-12-2006.
  • [18] Ioánnis Karmίris, Ortodoxie și Romano-Catolicism, vol. ΙΙ, ”Declarația delegației ortodoxe la a III-a Conferință Panortodoxă”, Atena 1965, p. 38.
  • [19] Marcu 12:17.
  • [20] Arhimandritul Gheorghios Kapsánis, Neliniște în fața unirii ortodocșilor și romano-catolicilor pe care o pregătește Vaticanul,http://www.orthodoxnet.gr/print.php?sid=155.
  • [21] http://aktines.blogspot.gr/2013/05/blog-post_1447.html#more.
  • [22] ”Papa Francisc: Trebuie să ne rugăm pentru unitate”, http://www. romfea.gr/epikairotita/17714-2013-06-8-13-54-40,http://aktines.blogspot.gr/2013/06/blogpost_4423.html
  • [23] http://anavaseis.blogspot.gr/2013/06/blog-post_9159.html
  • [24] Ioánnis Karmίris, Ortodoxie și Romano-Catolicism, vol. ΙΙ, Atena 1965, p. 170.
  • [25] Înaltpreasfințitul Mitropolit de Peristéri, Hrysostom, ”Ortodoxie și Romano-Catolicism. Despre dialogul teologic care a început. Fapte și idei”, periodicul Theologia, vol. 53 (1982), p. 77.
  • [26] Arhimandritul Gheorghios Kapsánis, Criza teologiei și a ecumenismului în SUA, Atena 1968, pp. 17-20.
  • [27] Periodicul Episképsis, nr. 496/1993.
  • [28] Arhimandritul Gheorghios Kapsánis, Neliniște în fața unirii ortodocșilor și romano-catolicilor pe care o pregătește Vaticanul,http://www.orthodoxnet.gr/print.php?sid=155 și ”Unirea «Bisericilor»” înSubiecte de eclesiologie și pastorală, ed. Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1999, pp. 53-60 și Arhimandritul Filothei Zervákos, ”Despre unirea Bisericilor”, în Gheronda Filothei Zervákos, călător pe drumul către cer,1884-1980, vol. Ι, ed. Orthódoxos Kypsélis, Tesalonic 1980, pp. 282-299.