„Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele; şi sufletul meu s-a tulburat foarte… „ (Ps. VI, 2,3)
1. Atitudinea faţă de hrană
Trupul nu este văzut de Sfinţii Părinţi ca o închisoare a sufletului, ci este spiritualizat, este pus sa lucreze pentru mântuire, este îngrijit atât cât este necesar:”trupul e bună slugă, dar rau stăpân”. Postul ca armă de luptă împotriva patimilor şi nu a trupului, îl solicită pe acesta din urmă să se conformeze, să se acomodeze la un minim necesar. Munca, hrana naturală, odihna măsurată plus harul dumnezeiesc disciplinează trupul. Sfinţii Părinţi apreciază grija deosebită pentru sănătatea trupului cunoscându-se faptul că un trup sănătos poate sluji cum se cuvine şi corespunde scopului pentru care a fost creat, boala fiind o urmare a păcatului. Părinţii îsi îngrijeau sănătatea, cu toate că nu făceau din aceasta un scop în sine, boala, şi răbdarea în boală fiind o formă ascetică la fel de bună ca şi nevoinţa şi postirea celui sănătos. Sfinţii Părinţi sunt conştienţi de faptul că nu hrana este generatoare de viaţă, ci că este un dar de la Dumnezeu. Hrana este doar mijlocitoarea vieţii. Păcatul originar a însemnat a mânca fără a vedea în hrană pe Dătătorul ei. Ispita diavolului chiar aşa era:”Mâncaţi, că veţi fi ca şi Dumnezeu.” Răspunsul Mântuitorului: „Nu numai cu pâine trăieşte omul…”, subliniază că cel care consideră viaţa dependentă de pâine (hrană) nu face altceva decât afirmă că prin ceasta e dependent de moarte, pentru că dependenţa de pâine e tot una cu dependenţa de moarte. Astfel fiind pusă problema se impune postul. Chiar dacă hrana e privită ca dar de la Dumnezeu, e luată cu multă iubire, asta nu înseamnă că se pierde principiul socotinţei sau al măsurii. Există legături bine cunoscute între rugăciune şi starea stomacului, între smerenie şi starea stomacului, între desfrâu si starea stomacului. Astfel un stomac plin de mâncare face poticnire pentru virtuţi, neputinţă pentru rugăciune, îndemn spre lenevire, etc. Uscarea trupului de patimi şi nu distrugerea lui, postul ca atare, învaţă Părinţii, este o problemă de voinţă, de durată, de dreapta socoteală, de sănătate şi har. În funcţie de durată – pentru că trebuie deprins treptat cu postirea, aproape fără să se observe şi apoi menţinute toate poziţiile câştigate. În felul acesta omul duhovnicesc se eliberează de lanţurile omului trupesc. Aceasta se numeşte treaptă socotintă. În funcţie de sănătate – având la bază o bună sănătate trupească şi echilibru sufletesc. Dacă împlinim aceste condiţii ne putem verifica în vreme de încercare. Dacă nu avem echilibru sufletesc, rezultatele sunt negative, pentru că un sistem nervos slăbit mai rău se dezorganizează cu foamea, la fel şi cu o sănătate precară. Cu toate acestea, viaţa a dovedit că uneori, postul a vindecat organismul de multe boli. Ce se ştie sigur e că trândăvia şi nu postul e teren pentru boală, la fel şi lăcomia. Bolile care au punctul de pornire în astfel de cauze se pot vindeca prin post, muncă şi rugăciune. Sfinţii Părinţi erau plini de înţelepciune şi de cumpătare, iar ucenicii lor au găsit de cuviinţă să adune toate învăţăturile bătrânilor pentru ca noi să avem exemple care să ne întărească. Strădaniile lor nu au fost făcute fără dreaptă socotinţă, ei cunoscând bine nevoia trupului de hrană şi a sufletului de rugăciune. Unul din Părinţi zicea:” de îţi va zice ţie gândul să faci multe bucate la praznic, să nu-l asculţi pentru că necreştineşte prăznuiţi, căci aceia aşa gătesc.”
