marți, 30 octombrie 2012

Din holocaustul neamului romanesc: Ioan Ianolide despre Radu Gyr

Un munte de suferință, demnitate și disperare. Întemniţat timp de 20 de ani. Acesta este Radu Gyr!

El a cântat, pe toate registrele, toată jalea dar şi marea credinţă a neamului românesc. Poezia lui a fluturat din gură în gură la milioane 
de oameni, ca un îndreptar al vremurilor. Este simbolul românismului de azi. Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos şi trup plăpând. Poezia lui este o frescă a acestei epoci. L-au prigonit din pricina ei, au vrut să-l nimicească, a căzut dar va via mereu.


A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie, ci memorându-le, căci în temniţă nu se permitea scrisul şi nici cititul. Poeziile treceau din om în om prin închisori şi de acolo în ţară. Toată suflarea românească se regăsea în poezia lui. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenţei româneşti, a fost în acelaşi timp mesajul nostru, strigătul nostru de disperare şi descrierea crudei realităţi dar mai presus de toate a fost forţa credinţei şi afirmării noastre.

Poetul era de mult bolnav. Cu lanţuri la mâini şi la picioare a fost ţinut aproape un an de zile la Jilava, în aşteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era atunci ocupată de „morţi”, cum le plăcea temnicerilor să-i răsfeţe. „Hai, morţilor, a sosit moartea!”, li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnaţi nu era vinovat, nu de moarte, dar nici de temniţă. Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor.
Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate. „I-am privit cu dispreţ şi milă” mărturisea el ulterior. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor! Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe...

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

Poezia lui este profund creştină, naţională şi umană. Deşi nu are numai valoare locală şi temporală şi va putea fi citită oricând cu acelaşi interes pe toate meridianele lumii, totuşi nimeni nu o va înţelege ca oamenii care au suferit în acest veac tortura sufletului şi a trupului. Într-o zi această poezie în cătuşe va ieşi la lumină.


Din cartea Ioan Ioanolide – Întoarcerea la Hristos

Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu