duminică, 2 iulie 2017

Intalnirea lui Stefan cel Mare cu Daniil Sihastru

În Evul Mediu, atât în spatiul rasaritean cât si în cel apusean este raspândita ideea potrivit careia catastrofele abatute asupra unor tari, în special înfrângerea armatelor crestine într-un razboi sfânt este un efect al pacatelor conducatorului sau al ostasilor. Un razboi sfânt pierdut, era ca si un semn al întreruperii relatiilor dintre Dumnezeu si conducatorul de osti. Din aceste considerente conducatorii (regii, domnii), neîntelegând cauzele înfrângerilor suferite, recurg la ajutorul celor considerati oameni sfinti, pentru ca acestia sa medieze împacarea sau reunirea cu Dumnezeu. Poate ca anume din aceste considerente în spatiul cultural european gasim multe cazuri când personaje înalte primeau sfaturi sau consultatii de la sfinti. În viata Cuviosului Serghie de Radonej se spune ca din cauza pacatelor, Dumnezeu a permis tatarilor sa mearga cu razboi împotriva rusilor. Kneazul Dimitrie Donskoi vine dupa sfat la Cuviosul Serghie de Radonej, care îl binecuvinteaza si-i prezice victoria.

Si în Apus gasim o serie de cazuri, în special cele legate de cruciade, în care viciile cum ar fi: orgoliul, indisciplina, aroganta duc la pierderea unui razboi sfânt. La acest capitol este deajuns sa ne amintim despre dialogul care a avut loc între regele Ludovic VII, întors în Franta din expeditia din Palestina si Bernard de Clarvaux, din care reiese ca Cruciada a 2-a s-a încheiat în anul 1149 cu un dezastru militar pentru Cruciati anume în rezultatul încrederii excesive în sine si nu în puterea lui Dumnezeu. Nici Moldova nu era straina de aceasta paradigma, dupa cum se vede din urmatorul epizod din viata lui Stefan cel Mare.
În vara anului 1476, o puternica si pustiitoare armata turceasca, comandata de însusi sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului a intrat în Moldova. În lupta de la Valea Alba – Razboieni, din tinutul Neamtului, din 26 iulie 1476, oastea moldoveana sub conducerea lui Stefan cel Mare a fost înfrânta, iar domnul, cu putini osteni s-a retras în nordul tarii, din fata invadatorilor. Aceasta lupta, memorabila pentru apararea pamântului strabun a fost consemnata si în pisania bisericii „Sf. Arhanghel Mihail”, ridicate de Stefan cel Mare dupa 20 de ani, la Razboieni, prin aceste cuvinte înduiosatore: “…S-au ridicat puternicul Mahomed, împaratul turcesc, cu toate puterile sale rasaritene… si au venit sa prade si sa ia Tara Moldovei. Si au ajuns pâna aici, la locul numit Valea Alba. Iar noi, Stefan Voievod si cu fiul nostru Alexandru am iesit înaintea lor si am facut mare razboi cu ei, în luna iulie 26; si cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânti crestinii de pagâni, si au cazut acolo multime mare de ostasi ai Moldovei…”.

În împrejurari dramatice, domnitorul cauta un sfat, un cuvânt de încurajare, în acele ceasuri de restriste pentru Tara Moldovei.

În Letopisetul Tarii Moldovei, sau O seama de cuvinte a lui Ion Neculce, din cele 12 istorioare referitoare la domnia lui Stefan cel Mare, scrise pe baza marturiilor culese de el însusi din traditia pastrata pe atunci în popor, un rol deosebit îl ocupa acele ce se refera la actiunile domnului moldovean dupa înfrângerea suferita de la sultanul Mahomed al II-lea la Razboieni. Una dintre aceste istorii povesteste ca dupa înfrângerea suferita de la turci, Stefan cel Mare ramas singur, se îndreapta spre Voronet „unde traia un parinte sihastru, pre anume Daniil. Si batând la usa sihastrului, sa-i descuie, au raspunsu sihastrul sa astepte Stefan-voda afara pâna s-a istovi ruga. Si dupa ce s-au istovit sihastrul ruga, L-au chemat în chilie pre Stefan voda. Si s-au ispoveduit Stefan-voda la dânsul.

Începutul istorioarei, dupa cum vedem, î-l prezinta pe Stefan cel Mare ca pe un om care a suferit o dureroasa înfrângere. Cauza înfrângerii fiind pusa pe seama pacatelor lui Stefan cel Mare dupa cum avea sa o recunoasca domnul Moldovei, câtiva ani mai târziu, în pisania bisericii care va fi construita pe acest loc în memoria ostasilor cazuti în lupta: „pe care lucru îl socot ca a fost vointa lui Dumnezeu, ca sa ma pedepseasca pentru pacatele mele, si laudat sa fie numele Lui!”.

În urma înfrângerii în lupta de la Razboieni, domnul Stefan, parasit de toti, era pe cale de a-si pierde tronul si de aceea cauta o cale pentru a se împaca cu Dumnezeu. Pentru aceasta el apeleaza la Daniil Sihastru, omul sfânt si „s-au ispovedit Stefan-voda la dânsul”, pentru ca doar Pocainta era în stare sa-l împace pe domn cu Dumnezeu.

Pentru anumite considerente pedagogice, ca pocainta sa fie mai constienta si mai profunda, împacarea are loc în câteva etape. Înainte de a-i primi „ispovedania”, dupa cum am vazut mai sus, Daniil îl trece printr-un fel de umilinta, îl face sa astepte pâna îsi va savârsi rugaciunea, aratându-i ca desi Stefan are puterea, are însa aceeasi demnitate umana care a fost data tuturor muritorilor de catre Creator. Evident ca Stefan cel Mare ar fi putut sa-si impuna autoritatea si sa intre în chilia sihastrului înainte de a-si fi terminat acesta rugaciunea, dar nu o face, pentru ca era constient ca suveranul, sau reprezentantul puterii în statul crestin nu e doar detinatorul tuturor drepturilor, ci, în principal, purtatorul tuturor îndatoririlor societatii crestine în raport cu Biserica, adica cu opera lui Dumnezeu pe pamânt. Aceasta si este prima treapta de împacare a lui Stefan cel Mare cu Dumnezeu, a doua fiind chiar „ispovedania”, în care domnul recunoaste ca este vinovat si cere iertare Domnului prin intermediul lui Daniil Sihastrul ca preot si om sfânt.

În continuare Ion Neculce relateaza ca Stefan cel Mare, fiind obosit de atâtea lupte, este aproape de disperare si de aceea îsi expune rezervele în privinta necesitatii si posibilitatii razboiului cu turcii întrebând „pre sihastru ce va mai face, ca nu poate sa sa bata cu turcii; închina-va tara la turci, au ba?”, Daniil încerca sa-l readuca la starea demna de un conducator crestin în fata dusmanului agarean, de aceea el respinge ideea supunerii fata de turci, ba mai mult el este convins, si încearca sa-l convinga si pe domnul Moldovei ca razboiul dus de el este unul drept si biruinta va fi de partea lui: „Iar sihastrul au zis sa nu o închine ca razboiul iaste a lui”.

Dupa aceasta profetie, care a avut o însemnatate deosebita pentru evenimentele ulterioare, urmeaza si un sfat al sihastrului, ca pentru victoria pe care Dumnezeu îi va da-o lui Stefan cel Mare, acesta sa aduca un semn de multumire lui Dumnezeu: „Numai, dupa ce va izbândi, sa faca o manastire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, sa fie hramul bisericii”. Stefan cel Mare urmeaza sfaturile lui Daniil si au si purces Szefan-voda în sus pe la Cernauti si pre Hotin si au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Si au purces în gios. Iar turcii, întelegând ca va sa vie Stefan-voda cu oaste în gios, au lasat si ei cetatea Niamtului de a o mai bate si au început a fugi spre Dunare, iar Stefan-voda au început a-i goni, în urma si a-i bate, pâna i-au trecut de Dunare. Si întorcându-sa înapoi Stefan-voda s-au apucat de au facut manastirea Voronetul. Si au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie”.

Pentru Stefan cel Mare si contemporanii lui, victoria domnului moldovean este un semn al împacarii acestuia cu Dumnezeu, de aceea, la rândul sau, urmând povetele lui Daniil, construieste, biserica „Sf. Gheorghe” la manastirea Voronet, sfintita la 14 septembrie 1488.

Noua ctitorie a lui Stefan cu hramul Sfântul Gheorghe purtatorul de biruinta, a fost ridicata, la 12 ani dupa luptele pustiitoare pe care le-a avut cu turcii.

Alegerea Sf. Gheorghe ca patron al bisericii nu este întâmplatoare ci are o adânca semnificatie pentru faptul ca biruinta sfântului asupra balaurului, în mentalitatea contemporanilor lui Stefan cel Mare era simbolul luptei si victoriei împotriva otomanilor.

Acest epizod din viata lui Stefan cel Mare, care la prima vedere, pare sa nu fie atât de important, scoate în evidenta o serie de lucruri care ne permit sa întelegem mai bine cine a fost Stefan cel Mare, totodata varsa mai multa lumina si asupra mentalitatilor din epoca.

Din cele relatate de Ion Neculce, în primul rând, vedem ca Stefan cel Mare era o personalitate profunda fiind în stare sa-si recunoasca greselile atunci când le avea, totodata el stia sa fie recunoscator lui Dumnezeu când primea ajutorul Lui. Pe de alta parte epizodul întâlnirii domnului moldovean cu Daniil Sihastrul ne arata ca societatea româneasca nu era una închisa, era receptiva la paradigmele universale ale civilizatiei crestine europene, fiind însa în stare sa-si pastreze personalitatea sau individualitatea.

Daca conducatorilor apuseni trebuia sa le explice, cineva cauza înfrângerii suferite într-un razboi sfânt, cum a fost cazul lui Ludovic al VII si Bernard de Clarvaux, apoi moldovenii erau constienti ca nenorocirile abatute asupra lor sunt pedepse a lui Dumnezeu, pentru pacatele conducatorului, dupa cum o recunoaste chiar Stefan cel Mare, referindu-se la înfrângerea suferita de armata moldoveana la Valea Alba-Razboieni „a fost vointa lui Dumnezeu, ca sa ma pedepseasca pentru pacatele mele”.

Acceptând ideea potrivit careia o nenorocire abatuta asupra unei tari este cauzata de pacatele conducatorului, moldovenii au stiut sa o aprofundeze, vadind totodata si o traire mai profunda a preceptelor crestine.

Daca apusenii pot enunta problema conducatorului penitent, orientalii propun si o solutie de rezolvare a acesteia. Dupa cum vedem din relatarea Ion Neculce, legatura dintre Dumnezeu si Stefan cel Mare, poate fi restabilita prin pocainta celui din urma.

Istoria este o învatatoare buna, daca suntem în stare sa o întelegem corect, poate ca în primul rând cei care stau la cârma tarii.

E posibil ca si acestia vor sa se împace cu Dumnezeu, doar ca nu au început de acolo de unde ar fi trebuit. Stefan cel Mare a aratat ca în primul rând trebuie sa te pocaiesti si apoi sa construiesti biserici în semn de recunostinta lui Dumnezeu. Cei de astazi au început-o de la coada. Însa constructia de biserici, sau manastiri, daca nu este precedata de pocainta nu are nici o valoare în fata lui Dumnezeu.

Sursa text: De veghe patriei

Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu