Deosebirea gândurilor se face prin harul care luminează mintea, har primit prin Taina Botezului şi ascuns potenţial în adâncul minţii. În minte se dă războiul dintre gânduri. Ele purced din ”inimă”, aceasta fiind ”subconştientul”, partea cea mai profundă, mai cuprinzătoare, mai tainică a minţii. În ea sălăşluieşte harul Duhului Sfânt, al lui Hristos Dumnezeu.
Deşi este o singură ”inimă”, totuşi ea are o componentă bună şi una rea: partea bună este lăcaş al gândurilor bune, al vieţii curate şi al lui Dumnezeu, iar partea rea este lăcaş al senzualismului, al patimilor şi al satanei[2]. Conştiinţa omului sesizează la nivelul minţii duhurile din inimă care o inspiră – bune ori rele – şi atunci mintea se concentrează în sine şi caută locul inimii pentru a o curăţi.Lucrarea lăuntrică necesită o smulgere completă din toată grija lumească, din preocupările şi imaginile lumeşti, mintea concentrându-se asupra lui Hristos Cel ascuns în inimă, ca prin El să vedem lumea ”schimbată la faţă”, transfigurată.
Atât Dumnezeu cât şi satana exercită o atracţie infinită asupra inimii omului, dar Hristos Se descoperă ca lumină, ca principiu al vieţii, ca sfinţenie şi ca duh dumnezeiesc, pe când lucrarea satanică se descoperă intrinsec ca principiu al morţii, nihilism material şi negaţie existenţială. Altfel deci arată interiorul omului dacă este pătruns de Dumnezeu şi altfel dacă este pătruns de satana. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos în noi este însă nevoie de curăţirea gândurilor.
Sfinţii Părinţi disting următoarele etape prin care trece gândul: 1) atacul; 2) însoţirea; 3) patima; 4) lupta; 5) robirea; 6) consimţământui; 7) făptuirea[3]. Paza minţii începe prin a supune orice gând din tine însuţi lui Hristos. Mintea este permanent invadată de gânduri, nu poate sta fără gânduri. Orice gând bun care apare în minte este dublat imediat de un gând contrar, duşman, rău. Atenţia minţii trebuie concentrată şi pusă de pază la hotarul conştiinţei, acolo unde gândul simplu apare ca o deschidere de noi orizonturi, ca un imbold pe care Sfinţii Părinţi îl numesc ”momeală”. Acesta este atacul.
De acest gând primar, involuntar – fie că e izvorât din natura omului, fie că se iveşte din patima cuibărită în el – omul nu e vinovat[4], căci nu este elaborat de el, deşi s-a format în el; dar tocmai pentru că s-a format în el, gândul trebuie depistat şi dus imediat la Hristos Cel ascuns în inimă. Aceasta este calea sigură şi dreaptă, căci războiul gândurilor fără Hristos e un război pierdut.
Prin însoţire se înţelege asocierea gândului ”momeală” cu alte gânduri. Este deja un început de proces interior prin asociaţie, care face să dispară caracterul de strictă nevinovăţie al primului gând. De aceea, în loc de a discuta gândul prim cu alte gânduri, e bine a-l duce la Hristos, pentru a se lămuri în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este focul arzător care mistuie gândurile necurate.
Dacă se insistă în asocierea de gânduri, atunci primul gând a fost deja acceptat şi sufletul se ataşează de el, transformându-l în patimă. Lupta cu gândul rău trebuie dată înainte de a deveni patimă, căci după aceea el capătă amploare, captează voinţa şi raţiunea, trezeşte simţurile şi devine foarte greu de învins. Patima începe să-l lupte pe om, să-l momească, să-l chinuie, să-l tulbure, să-l domine: aceasta este lupta. Şi în acest stadiu poate fi învinsă patima, cu mai mult efort, ce-i drept, dar încă nu e prea târziu.
După ce patima l-a luptat pe om, urmează robirea lui, capitularea voinţei şi orbirea raţiunii, antrenarea afectelor în sens pătimaş şi angajarea simţurilor la patimă. Procesul lăuntric se focalizează pe patimă cu argumente şi dorinţe, cu planuri şi năzuinţe, cu imagini şi perspective, totul fierbe în om sub arşiţa patimii. În acest stadiu, mintea se întunecă, Dumnezeu Se ascunde, străluceşte fantasma pătimaşă. Acest stadiu este îndelungat şi laborios, şi din el se scapă foarte greu. Totuşi păcatul este încă intenţional, căci deocamdată nu s-a consimţit la plinirea lui.
Patima are o înrâurire uriaşă asupra minţii robite de ea şi de cele mai multe ori mintea, după oarecare oscilaţii, îşi dă consimţământul la faptă. Consimţirea la patimă este păcat grav şi greu de înfrânat. De aici înainte omul caută numai prilejul de a făptui, în care scop gândeşte îndelung, îşi arată toată iscusinţa, făureşte planul de acţiune, stabileşte condiţiile şi momentul faptei şi, în cele din urmă, trece la fapta însăşi. Totuşi este posibil ca, chiar acceptând patima, chiar stabilind circumstanţele şi momentul faptei, în ultima clipă păcatul să nu fie făptuit.
Păcatul săvârşit este cel mai grav, repararea lui este plină de dificultăţi şi necesită suferinţă şi lacrimi multe. Păcatul făptuit alterează fiinţa, degradează comportamentul, viciază societatea, întinează natura – or, toate aceste consecinţe ale lui trebuie îndreptate prin pocăinţă.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 449-453)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu