luni, 21 octombrie 2019

Episcopul-martir Nicolae Popovici, sau despre curajul de a rosti

Pesonalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ putin cunoscut fată de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903 în comuna Biertan, din fostul judet Târnava Mare, si-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Saguna” din Brasov si pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuti, unde a sustinut si un strălucit doctorat pe tema epiclezei euharistice.

Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit ci si si un om de actiune, stiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în acelasi timp stăpânul turmei dar si slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. Din îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s-au cununat civil si religios, primind astfel binecuvântarea bisericii.
Era în acelasi timp un orator desăvârsit, tinând adesea predici din amvonul catedralei episcopale. Stia exact ce să spună pentru a mângâia si întări inimile credinciosilor si, în acelasi timp, cum să spună, pentru ca toti să înteleagă învătătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.

În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord si nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de tară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanta si intransigenta episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromânesti, autoritătile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beius, continuând să slujească, să ctitorească si să spere.

Recucerirea Basarabiei, Bucovienei de Nord si crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape sase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renasterea vietii crestine. Dacă Basarabia si Bucovina fuseseră numai un an sub ocupatie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, după 20 de ani de actiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunte această plagă a umanitătii, deopotrivă prin cuvâtări si prin scris.

Sfârsitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar si machează începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârsit la Oradea, dar vederea răspândirii unei ideologii inumane si atee chiar în propria tară nu-l poate lăsa indiferent.

Atunci, dintre toti el a ales calea unei opozitii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va multumi cu simpla supunere a bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În actiunile sale el a respectat permanent canoanele si traditia bisericii. După cum se stie, Biserica ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvolatrea vietii religioase. Dar desi respectă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor în afacerile ecleziastice si libertatea de a-si răspândi învătătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, biserica are dreptul să reactioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta si opri abuzurile statului comunist fată de biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a numi pe protopopi, a cerut ca preotii să nu mai fie arestati fără stirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor retinuti. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure linistea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, considerând că lucrurile făcute prin fortă nu au durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenta sindicatului de la episcopie, calul troian al comunistilor în viata bisericii.

În ceea ce priveste predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicatiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace si alte aspecte pe care comunistii le-ar fi dorit promovate de preoti. În schimb el vorbea de măretia credintei crestine, de sperantă în mai bine, de valorile nationale.

Pentru Securitatea care nota constiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevolutionare. În ochii autoritătilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galati, s-au izbit de afirmatia categorică a lui Dej si Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.

Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici si le-a petrecut la mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus si odihneste în catedrale din Oradea.

George Enache - Revista Rost, nr. 5 din iulie 2003

Introdu e-mailul pentru abonare:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu