...Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. In noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând.
Vuietul lor pătrundea foarte… spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, cipătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.
Şi am cântat „Hristos a înviat!“. La început în gând, pe urma am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea… Cele mai dragi amintiri in perioada aceasta de izolare au fost relatia mea cu elevii de la Seminarul Teologic si amintirile copilariei. Era vorba de inocenta – inocenta copilariei si inocenta acelor tineri care ma sustinusera in timpul predicilor mele.
