Ce ştie lumea? Până de curînd, varianta cunoscută de toată lumea era una foarte simplă. După cîteva semne de alienare descoperite de apropiaţi în zilele precedente, poetul Mihai Eminescu s-a trezit cu noaptea în cap în 28 iunie 1883 şi, în plină criză de nebunie, s-a luat la harţă cu Ecaterina Szöke Magyarosy, prima soţie a lui Ioan Slavici, la care stătea în gazdă. Speriată, aceasta îi trimite la ora 6 dimineaţa o carte de vizită lui Titu Maiorescu, care locuia în apropiere, cerîndu-i s-o scape de Eminescu. Cele cîteva cuvinte au un efect colosal asupra criticului şi politicianului Maiorescu, încît, deşi a pozat mereu ca fiind protectorul şi susţinătorul poetului, îl cheamă pe Simţion, de la Societatea „Carpaţi” cu care dă fuga la spitalul de nebuni şi îi obţine lui Eminescu un bilet de internare, oferindu-se generos să plătească 300 de lei pe lună. Nici nu ajunge bine înapoi acasă şi la uşă apare chiar Eminescu, care habar nu avea de intenţiile „prietenului” său. După o scurtă discuţie, fără măcar să încerce să afle ce s-a întîmplat acasă la Slavici, cu un cinism îngrozitor, Maiorescu îi dă ceva mărunţiş pentru trăsură şi îl trimite la Societatea „Carpaţi” pentru a se întîlni tocmai cu... Simţion! Nu se ştie de ce, Eminescu se duce mai întîi la Capşa unde se întîlneşte cu Grigore Ventura. Apoi scoate pistolul şi ameninţă, în faţa patroanei Marie Obeline Vautier, că vrea să-l împuşte pe rege. Ventura îi propune să meargă împreună la palat! Eminescu este de acord şi pleacă împreună spre Cotroceni, însă acolo poarta nu se deschide. Cei doi decid atunci să meargă la băile publice Mitraşewski, unde Eminescu atinge vîrful nebuniei, lăsînd apa să curgă timp de opt ore. Speriat şi îngrijorat, Ventura îl încuie pe Eminescu în baie şi îi cheamă la faţa locului pe cei de la Societatea „Carpaţi”, anunţînd în acelaşi timp şi poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Cu duba de la spitalul de nebuni, sosesc la faţa locului doi prieteni ai poetului, Secăşeanu şi Ocăşeanu, care, întîmplător, aveau la îndemînă şi o cămaşă de forţă! După ce-l imobilizează pe Eminescu, cortegiul pleacă la Spitalul Şuţu unde Eminescu avea deja „rezervarea asigurată” încă din dimineaţa acelei zile. De aici începe întunericul pentru întreaga cultură română. Un întuneric ce nu se va risipi decît atunci cînd se va lămuri întreaga problematică a acestei tragice zile.
Este uluitor cum acestă poveste absurdă s-a impus în rîndul opiniei publice mai bine de un secol, deşi există un documentar bogat care arată că evenimentele s-au desfăşurat cu totul altfel. Deşi „Cazul Eminescu” are toate elementele unui complot care a pus la cale o crimă oribilă, nu s-a deschis niciodată un dosar în care să fie anchetate faptele care încălcau flagrant legile aflate atunci în vigoare. Pot fi invocate, desigur, şi cauze obiective, legate de apariţia foarte tîrzie a documentelor pe care le avem acum la dispoziţie, care au fost cunoscute opiniei publice abia în primele decenii ale secolului XX, dar aceste cauze nu sînt nici pe departe suficiente pentru a justifica tăcerea care şi astăzi este dorită în marginea acestui caz. Cu atît mai mare este meritul eminescologilor Nicolae Georgescu şi Th. Codreanu, care au făcut, în anii din urmă, tot ce le-a stat în putinţă pentru a readuce în memoria noastră ce s-a întîmplat cu adevărat în ziua de 28 iulie 1883, cînd pana gazetarului Mihai Eminescu a fost pusă în cămaşa de forţă.
Să recitim cu atenţie însemnarea lui Titu Maiorescu din 28 iunie 1883, pe care o găsim în Jurnalul său:
“Astăzi, Marţi, la ora 6 dimineaţa, o carte [de vizită] de la d-na Slavici, la care, locueşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu« . Curând după aceea Simţion la mine, întâia oară. M'am dus cu el la Dr. Suţu şi am pus să se pregătească în a sa „Casă de sănătate" o cameră pentru Eminescu; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 300 de lei pe lună; apoi am venit acasă, am înştiintat încă pe Th. Rosetti despre aceasta. Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, binecuvântă, cu privirea fixă, pe soţia mea şi pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mă îmbrăţişă tremurând. Eu îi arătaiu pe Hermes şi pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!”. Potrivit înţelegerei [ce avusesem cu Simţion], i-am spus că trebue să se ducă la Simţion, pentru societatea „Carpaţii". Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură şi a plecat cu trăsura acolo [la Simţion]. De acolo e vorba să fie dus la Dr. Suţu. Numai, de s'ar face asta fără greutate!- A venit apoi la mine Caragiali, la masă; izbucnit în lacrămi, când a auzit ce e cu Eminescu” (D7, p.8-9). Fără această însemnare, „Cazul Eminescu” ar fi rămas închis pe vecie. Din fericire, ea s-a păstrat, dar, din păcate, ea a fost publicată abia după trecerea a patru decenii de la ziua la care face referire, cînd legenda nebuniei lui Eminescu devenise cunoscută şi întreţinută de toată lumea. Se construise deja portretul poetului de geniu, iar activitatea de gazetar a lui Eminescu fusese deja uitată.
Să dăm însă timpul înapoi. Aşadar, în ziua de 28 iunie 1883, la şase dimineaţa, soţia lui Slavici, Ecaterina Szöke Magyarosy, îi trimite lui Maiorescu o carte de vizită prin care îl roagă s-o scape de Eminescu pentru că acesta a înebunit. Oricîtă bunăvoinţă i-am arăta lui Maiorescu, este imposibil de acreditat ideea că acest banal bileţel l-a convins că Eminescu ar fi înebunit. De altfel, Ioan Slavici, pe care poetul l-a considerat un bun prieten, încercînd să scape de povara faptului că din casa lui s-a declanşat lichidarea lui Eminescu, oferă o penibilă explicaţie despre declanşarea nebuniei acestuia. Slavici povesteşte ulterior (D79, p. 81) că Eminescu, chiriaşul său, îşi citea cu voce tare poeziile „şi făcea multă gălăgie cînd scria”, astfel încît, deseori, îi bătea în perete pînă cînd stingea lumînarea. „Acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese”, scrie Slavici, falsificînd, nu pentru prima oară, realitatea în funcţie de propriile interse. În „Amintirile” sale el scrie că, înainte de plecarea la Viena, la tratament, în 26 iunie ’83, i-a înmînat lui Eminescu o scrisoare ce trebuia să ajungă la Maiorescu, în care l-ar fi rugat „să-l observe bine pe Eminescu, căci mi se pare greu bolnav” (D79, p. 82). O minciună care este azi dovedită. Pe de o parte de însemnarea din 26 iunie 1883, unde Maiorescu rezumă acea scrisoare „vrednică de însemnat”, în care Slavici scrie despre „aţăţările lui Rosettaki şi ale poliţiei în contra Austro-Ungariei la societatea Carpaţi” (D5, p 7). Nici o menţiune despre „boala” lui Eminescu! Pe de altă parte, minciuna lui Slavici reiese chiar din textul acestei scrisori, care nu a fost publicată integral niciodată pînă de curînd, cînd eminescologul Constantin Barbu a regăsit-o în arhiva Bibliotecii Academiei Române şi a publicat-o în ziarul „Expresul de sud” din Craiova. Două aspecte sînt de reţinut în această scrisoare. Primul, că Slavici îi oferă lui Maiorescu o adevărată Notă informativă despre ultima şedinţă de la Societatea „Carpaţi”, în care critică grupul naţionalist care vorbeşte de refacerea Daciei Mari, lucru pe care-l făcuse şi agentul austriac Von Mayr, în Nota trimisă Contelui Kalnoky, încă din 7 iunie 1882 (D83, p. 89). Cel de-al doilea aspect, nebăgat în seamă pînă acum, este că Slavici îşi toarnă cenuşă în cap, explicîndu-i lui Maiorescu faptul că, încă de la intrarea în Societatea „Carpaţi”, ar fi avut intenţia de a contracara acţiunile unor membri care cereau explicit ca Transilvania să fie alipită României, adică, aşa cum s-ar spune în termeni mai actuali, ar fi vrut să distrugă din interior acţiunea unor exaltaţi! În această scrisoare, Slavici face o precizare extrem de importantă despre Ocăşeanu, pe care-l numeşte „om de încredere al şefului Poliţiei”. Dacă ne amintim că, exact în acele zile, se finalizau termenii Tratului secret dintre România şi Austro-Ungaria, că P.P. Carp, trimisul ţării la Viena, îi ceruse explicit lui Maiorescu: „mai potoliţi-l pe Eminescu” sau că însuşi Bismark ameninţase România cu o declaraţie de război dacă nu încetează bătălia pentru Transilvania, rezultă clar că, în urma presiunilor venite de la Viena, unii au fost convinşi să se potolească, iar alţii, care erau de multă vreme agenţi harnici ai diverselor servicii secrete, şi-au intensificat activitatea şi au trecut la acţiuni mai hotărîte. Slavici, de pildă, prin scrisoarea trimisă lui Maiorescu, se dezice de activitatea de la Societatea „Carpaţi” şi, prin plecarea intempestivă din ţară, dovedeşte că a fost convins să se potolească. Cert este că, în toate documentele cercetate de noi nu există nici cea mai mică dovadă că lui Eminescu i-a atras cineva atenţia de pericolul care îl paşte dacă va rămîne fidel principiilor sale în ceea ce priveşte Transilvania. Din contră, din aceleaşi „Însemnări zilnice” ale lui Maiorescu aflăm că ziaristului incisiv de la „Timpul”, care era Eminescu, i s-a pregătit cu minuţiozitate scoaterea din viaţa publică, pe motivul nebuniei. În 30 mai 1883, Maiorescu notează că în acea seară, timp de cinci ore, l-a avut ca oaspete pe ministrul american E. Schuyler alături de cîţiva apropiaţi, între care şi Eminescu. Deşi notează că a fost „cea mai plăcută atmosferă”, Maiorescu adaugă o notă ciudată: „La Eminescu, început de alienaţie mintală, după impresia mea” (D2, p. 6). Pe bună dreptate, cercetătorul Nicolae Georgescu se întreabă cum de era posibilă o atmosferă atît de plăcută în compania unui om care o luase razna. Să fie întîmplător şi faptul că exact în acea zi apare în „Timpul” articolul lui Eminescu, „Despărţirea de Maiorescu”? Dar Maiorescu revine şi în ziua de 23 iunie 1883 cu o însemnare asemănătoare. Adversarul său politic, liberalul Th. Rosetti vine la cină împreună cu soţia şi-l întîlneşte aici pe Eminescu. Dacă ar fi avut o cădere nervoasă, în mod sigur Eminescu s-ar fi năpustit asupra lui Rosetti, pe care în dese rînduri l-a „executat” în articolele sale din „Timpul”. Deşi o astfel de întîmplare n-a avut loc, Maiorescu totuşi notează: „Şi Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti” (D4, p. 7). Pentru un om ca Eminescu, care ştia bine germana, franceza, greaca veche sau sanskrita şi care consultase celebrul Glosar al lui Bopp, cu aplicaţie pe douăsprezece limbi de mai mică sau mai mare circulaţie, mărturisirea că ar vrea să înveţe albaneza (o limbă care are multe structuri asemănătoare cu limba romînă) ar putea fi semnul unei nebunii? Se ştie că ambele însemnări sînt subliniate în manuscris cu linie roşie pe margine, la o lectură ulterioară a textelor, aşa cum precizează editorul I. Rădulescu - Pogoneanu. Ca specialist în psihiatrie, Maiorescu ar fi putut să observe un comportament ciudat la Eminescu, însă, dacă lucrurile ar fi stat aşa, măcar unul dintre cei prezenţi la masă (E. Schuyler, Beldimano, Gane, soţii Negruzzi, soţii Kremnitz, Anette sau familia Rosetti) ar fi notat ulterior, în propriile jurnale sau memorii acest fapt. Lipsa unor astfel de referiri demonstrează, mai degrabă, faptul că Maiorescu deja pregătise scenariul ce urma să aibă punctul culminant în 28 iunie 1883. Toate semnele de întrebare pe care le ridică aceste însemnări ciudate din zilele de 30 mai şi 23 iunie 1883 au rămas zeci de ani neelucidate (e adevărat şi cu complicitatea unor cercetători care au fost totdeauna împotriva republicării operei gazetăreşti a lui Eminescu), fiind considerate ca dovezi ale începutului de alienare.
Privite însă cu obiectivitate, ele demonstrează faptul că bileţelul primit de Maiorescu în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883 de la doamna Slavici era, mai degrabă aşteptat decît convingător. Era, într-un fel cît se poate de explicit, semnalul de declanşare a unei operaţiuni pregătite cu minuţiozitate. Conştient de rolul decisiv pe care îl avea în scoaterea din viaţa publică a ziaristului Mihai Eminescu, dar şi preocupat de responsabilitatea în viitor pentru acest gest, Maiorescu a încercat prin acele însemnări cel puţin dubioase să-şi creeze un alibi, dar o astfel de decizie nu-l putea lăsa liniştit şi însemnarea din noaptea precedentă internării lui Eminescu este lămuritoare în privinţa stării sale emoţionale: “Nu pot dormi bine, la ora 3 deştept şi scriind” (D7, p. 8). Avea şi de ce să fie stresat: peste numai 24 de ore urma să devină călăul lui Eminescu!
Aşadar, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, la ora şase(!), Ecaterina Szöke Magyarosy îi trimite lui Maiorescu biletul de mai sus, care era un adevărat cod secret, iar acesta îl ia ca pe o adevărată expertiză medicală, pornind tăvălugul unei zile îngrozitoare. În mod inexplicabil, soseşte la Maiorescu acasă, pentru „întîia oară”, Constantin Simţion, nimeni altul decît preşedintele Societăţii „Carpaţi”! Maiorescu notează: „M'am dus cu el la Dr. Suţu şi am pus să se pregătească în a sa „Casă de sănătate" o cameră pentru Eminescu”. Deci Maiorescu nu-i cere dr. Şuţu să-l examineze pe Eminescu, ci îl internează pur şi simplu! În însemnarea zilei respective, nu găsim nici o altă motivaţie în legătură cu scopul prezenţei lui Simţion la acea oră, ceea ce înseamnă că a venit conform unui plan stabilit anterior primirii bileţelului de la domna Slavici, deci cel puţin în ziua precedentă! De altfel, după obţinerea internării lui Eminescu la spitalul lui Şuţu, rolul lui Simţion nu se încheie. El pleacă la Societatea „Carpaţi”, unde, „potrivit înţelegerii” cu Maiorescu, urma să-l aştepte pe Eminescu pentru a-l duce cu forţa la spitalul de nebuni. „Numai de s-ar face asta fără greutate!”, notează cu sadism Maiorescu (D7, p. 9), care se arată preocupat nu de drama ce urma să se producă, ci de îndeplinirea cu uşurinţă a scenariului! După ce a stabilit detaliile planului împreună cu Simţion şi dr. Şuţu, Maiorescu s-a întors acasă.
Fără să bănuiască ce i se pusese la cale, Eminescu soseşte cu trăsura acasă la Maiorescu, avînd sub braţ ziarul „Timpul” din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai tîrziu), în care publicase articolul – ce ironie tragică a sorţii!- „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, în care protesta faţă de expulzarea lui Galli, directorul revistei „L’independence roumaine”, publicaţie ce avea să fie interzisă chiar în acea zi. Maiorescu nu-l întreabă nimic, cum era firesc, despre incidentul cu doamna Slavici şi nu scoate nici măcar un cuvînt despre aranjamentul făcut cu Simţion pentru internarea cu forţa la spitalul de nebuni al dr. Şuţu. „Nebunul” Eminescu salută respectuos pe doamna Maiorescu, dar şi pe un client aflat întîmplător acolo, iar cînd Maiorescu îi arată statuile reprezentînd pe Hermes şi Venus din Milo comentează cît se poate de natural: „Lasă, că va reînvia arta antică!”, ceea ce pentru bunul său “prieten” însemna semnul desăvîrşit al nebuniei! Maiorescu îl trimite la Societatea “Carpaţi” pentru a se întîlni cu Simţion care ştia, „potrivit înţelegerii”, ce are de făcut. Fără urmă de remuşcare, de teamă sau de compasiune faţă de cel cu a cărui prietenie avea să se laude pînă la sfîrşitul vieţii, avarul Maiorescu notează în Jurnalul său că i-a dat „5 lei pentru trăsură” (D7, p. 9), deşi fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouţiu, din 21 aprilie 1939, spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă” (D24, p. 20)! Ieşind pe poarta casei lui Maiorescu, Eminescu nu bănuia că atunci îşi trăia ultimele clipe de libertate dintr-o viaţă înfiorător de chinuită. În acea după-amiază, Maiorescu pleca în vacanţă prin Europa, iar Eminescu la casa de nebuni!
Dacă nu ar fi păstrat această însemnare din 28 iunie 1883, Maiorescu şi-ar fi ascuns pe vecie crima pe care a pus-o la cale cu atîta rigoare. Firesc, se pune întrebarea: de ce nu a rupt ulterior această pagină incriminatoare, cu atît mai mult cu cît aceasta avea să fie ultima însemnare din caietul respectiv? Există două răspunsuri logice:
1. Maiorescu avea nevoie de un alibi care să confirme că nebunia lui Eminescu fusese anunţată prin două izbucniri anterioare (30 mai şi 23 iunie) şi prin biletul primit de la doamna Slavici.
2. Maiorescu a observat că ulterior toată opinia publică, inclusiv apropiaţii lui Eminescu, au crezut varianta nebuniei, considerîndu-l pe el chiar salvatorul Poetului.
Citind cu atenţie însemnarea aceasta din 28 iunie 1883, observăm că ea conţine toate elementele acuzatoare care puteau să-l incrimineze pe Maiorescu. Poate că i-a şi trecut prin minte ulterior s-o distrugă, din moment ce restul caietului rămîne necompletat. Dacă ar fi continuat să noteze evenimentele din zilele următoare, nu mai putea justifica lipsa zilei de 28 iunie, aşa încît a preferat să continue însemnările pe alt caiet. Ciudat este că Maiorescu notează, tot pentru ziua de marţi, 28 iunie 1883, plecarea sa în vacanţă, care conţine traseul pe care s-a deplasat timp de cîteva zile (D8, p. 9)! Aşadar, însemnarea nu putea fi făcută decît la întoarcere, căci nu se vorbeşte de locurile prin care urma să treacă, ci de cele prin care a trecut, inclusiv observaţiile legate de cazare, masă sau vreme!
De la un moment dat însă, din reacţia celor din jur, Maiorescu s-a văzut un adevărat erou, care l-a ajutat pe Eminescu să depăşească un moment atît de dificil şi, încîntat de perspectivă, a vrut să exploateze în favoarea sa şi ziua aceasta fatală. Ceea ce, pînă acum, se poate spune că a şi reuşit. Maiorescu avea o singură teamă: că Eminescu şi-ar putea aduce aminte exact ce s-a întîmplat cu el în acea zi.
Ion SPANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu