Să nu mai avem participarea aceasta rece la durerile celor din jur![1]
Nu e de ajuns ca Biserica să facă cele şapte laude şi o liturghie. Ea trebuie să se implice în educarea poporului, să construiască şcoli, grădiniţe, cămine care sunt principalele elemente de formare şi menţinere a poporului nostru. Şi Dostoievski spune că mănăstirile trebuie să fie şcoala de formare a mojicului.Din păcate există o lipsă de unitate şi în monahism în ceea ce priveşte lupta de apărare a vieţii spirituale. Nici monahul nu mai are lumina îngerului, nici creştinul lumina călugărului. Viaţa noastră ortodoxă s-a depărtat de practica şi de nevoile creştinului.
Acum câţiva ani eram într-un spital, într-un salon unde erau şi câţiva catolici. În două săptămâni, preotul catolic a venit de vreo şase ori, i-a spovedit, i-a împărtăşit – şi asta era pe vremea lui Ceauşescu. Majoritatea bolnavilor din salon erau ortodocşi şi n-am văzut niciun preot ortodox să se apropie, să se intereseze de evoluţia acelor credincioşi. Noi recomandăm viaţă creştină şi trăim cu teorie foarte multă, dar practic, preotul nu este în mijlocul lipsurilor credincioşilor. Preotul nu trebuie să ia doar bănuţul, mai mult trebuie să dea decât să ia. Să iei de la doi, trei şi să dai la al patrulea aflat în nevoie, să te implici în viaţa lor. Să nu mai avem participarea aceasta rece la durerile celor din jur! Unitatea noastră constă în dragostea pe care o manifestăm în suferinţa acestui popor.
Să ne ferească Dumnezeu de ajutorul Occidentului!
Din ’89 până în zilele noastre noi ne-am depărtat şi mai mult de misiunea noastră. Vin străinii cu ajutoare şi românul tăbară pe maşina lor, iar eu n-am văzut să vină străinul să te ajute dacă nu are şi ceva dedesubt. Toate invitaţiile oarbe de intrare în NATO, în UE nu sunt altceva decât destrămarea noastră morală şi spirituală. Să ne ferească Dumnezeu de ajutorul Occidentului!
Din punct de vedere spiritual, sprijinul nostru este mai degrabă în Răsărit pentru că acolo pământul a sângerat eroi, martiri care permanent formează o lume între cer şi pământ. Această forţă spirituală a ruşilor este extraordinar de puternică. Când spun Rusia nu mă gândesc la cea politică şi economică, ci la Rusia pravoslavnică continuată prin eroismul dizidenţei. Dacă la ora actuală Rusia ar începe o politică de unitate a forţelor ortodoxe, ar întoarce lumea pe dos. Când neamţul se găsea la porţile Stalingradului, Stalin a scos patriarhul şi toată creştinătatea şi le-a zis: „Puneţi mâna pe arme şi apăraţi-vă drepturile, Biserica şi pământul” şi i-a cucerit şi i-a dat peste cap şi pe nemţi. Or, pe occidentali este prea târziu ca să-i convingi să se ataşeze de forţa spirituală a ortodoxiei.
În ţara noastră dacă numai jumătate din preoţii care sunt, ar excela prin devotament şi în detaşarea aceasta de lumea materială, s-ar face multe. Dar interesul lor nu este al bogăţiei spirituale şi al adevărurilor pe care trebuie să le propovăduiască şi atunci noi suntem puşi în situaţia de a crea oameni de elită.
Când am început să turnăm aici fundaţia, la mănăstire, am fost atât de impresionat de copiii de cinci, şase ani care luau un bolovan şi îl aruncau în şanţ. Două sute de oameni au turnat temelia în şase ore. Dar fiecare bănuţ al săracului a fost pus acolo unde trebuie. Dacă e acolo unde trebuie, e o jertfă curată şi ne bucurăm de rezultate sănătoase. Contează mult cinstea şi corectitudinea prestaţiei şi a valorii pe care o dai lucrului pe care îl faci. Să ştiţi că ortodoxul nostru niciodată nu rămâne dator faţă de Biserică. Dacă nu îi iau banul pentru înmormântare, el vine peste un an, doi şi îmi aduce de cinci ori mai mult. Şi în felul acesta aduci şi căldură sufletească şi comuniune cu el. Nu spun decât nişte lucruri constatate practic.
Aţi putea fi duhovnicul unui şef de stat?
N-aş putea să fiu pentru că nu-mi pot duce ale mele păcate, dar să mai duc şi un sac atât de bogat! N-aş putea să-mi asum răspunderea să spovedesc un preot de la ţară… d-apoi un preşedinte! La spovedanie nu mai e rege, nu mai e preşedinte. Acolo e un simplu om ca toţi oamenii şi n-aş putea să iau povara acestui mare om, pentru că nu le pot purta nici pe ale mele, dar să le mai port şi pe ale lui! La noi, preşedintele este la dispoziţia parlamentului care este anticreştin. Până ce nu vom avea un duh şi o inimă de spiritualitate care să mişte poporul acesta, nu vom merge înainte. Ce durere are parlamentarul nostru pentru jertfele şi batjocura pe care o trăiesc tinerii noştri care pleacă să muncească în străinătate şi cerşesc pe la occidentali? Cum poţi să ai linişte când vezi atâta degradare şi ruină în acest popor?
Ce ar trebui să facem ca viaţa noastră să fie folositoare şi altora?
Dumneavoastră, intelectualii, aveţi o răspundere foarte mare pentru că Dumnezeu v-a dat mult şi vă va cere mult. Vă revine sarcina să orientaţi poporul acesta, să vă angajaţi în cadrul acesta de spiritualitate ortodoxă şi să lucraţi cât mai mult. Ştiţi prea bine că rugăciunea este egal faptă. Vi se cere grijă permanentă faţă de căderile acestui popor. Nenorocirea mare este că intelectualii noştri au trăit sub presiunea materialist-comunistă, însă prea uşor au divorţat de interesele şi de valorile ortodoxiei. Este un dezinteres faţă de valorile credinţei şi o lâncezeală periculoasă. Românul nostru vrea să fie numai funcţionar. Vine şi la mănăstire câte un tânăr mai răsărit şi mă întreabă: „Părinte, ai vreun post? Poate aveţi post de ghid, de secretar, de econom?”. „Măi, n-am aşa ceva. N-am găsit în nici un canon rânduiala posturilor în viaţa monahală. Noi trăim de pe o zi pe alta, n-avem posturi, n-avem salarii”. „Ei, atunci părinte, mă duc”. Ei, asta este concepţia noastră despre a trăi şi a lucra. Aceste lucruri denotă un om superficial şi nepregătit, atacat de filoxera asta a dezinteresului.
Aţi stat 16 ani în închisoare. Retrospectiv când vă gândiţi, a fost folositor?
Foarte folositor. Pentru mine, personal, nu se putea un prilej mai frumos de trăire. Am fost închis pentru activitate, chipurile, legionară. Teoretic cam intuiam viaţa monahală, dar când am intrat în închisoare a fost cea mai înaltă şcoală pentru mine. Abia aici am revenit într-o umilinţă, într-o smerenie, într-o desprindere de cele trupeşti pentru că nu mai era nicio salvare. Când bătea la uşă la trei, patru etaje odată, trebuia să ştii că urma să scoată câte doi, trei … să-i ducă la morgă. Când treceam prin faţa acestei camere odioase, morga, vedeam că nu mai încăpeau cadavrele. După două, trei zile le scoteau de acolo, intrau pe poartă, vârau o suliţă în regiunea inimii şi apoi îi aruncau în malurile Aiudului. Dacă ieşeam la două, trei săptămâni la aer puţin şi vedeam lumina soarelui, era mare lucru. Scriam pe pereţii care erau mereu în brumă, texte în latină, în greacă, poezii, psalmi, acatiste. Pentru mine aici era totul.Când am intrat în celula Aiudului, înspre răsărit undeva era o nuieluşă cam cât degetul. Când am ieşit de acolo ocupase tot geamul şi îşi arunca umbra pe pereţi. Acolo trebuia să trăieşti permanent asceza, postul, rugăciunea, comuniunea şi dragostea cu celălalt alături. Toată prezenţa noastră acolo nu era altceva decât păcatele noastre şi ale neamului nostru. Noi eram puşi acolo ca să ducem povara unei naţiuni. Tot ce se întâmpla acolo îl luam ca pe un dar de la Dumnezeu: moarte sau viaţă. Pregătirea aceasta spirituală m-a ajutat să înţeleg spre ce trebuie să mă orientez în viaţă ca să pot fi cu adevărat o lumină în întunericul care stăpâneşte veacul acesta.
(publicat in Revista Atitudini Nr. 36)
[1] Fragmente din interviul acordat editorului Sorin Dumintrescu, vezi DVD-ul Mărturisitori, convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Fundaţia Anastasia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu