Binecuvântarea și gândurile de mândrie
Sunt maică la mănăstirea Paltin, unde Părintele Justin ne era duhovnic. Într-o perioadă eram foarte luptată de niște gânduri de mândrie și recunosc, le acceptam, mă învoiam cu ele. Părintele venea în fiecare noapte la slujbă și, de obicei, la finalul Sfintei Liturghii, când se citea Acatistul Bunei-Vestiri, Părintele ieșea din biserică și pleca spre chilie. Iar noi, maicile, fugeam repede să luăm binecuvântare de la dânsul, înainte de a apuca să se urce în lift spre chilia sa, din azilul mănăstirii noastre.
Dar în loc să-mi dea binecuvântare, Părintele pe mine mă sărea și nu mă binecuvânta.Așa, o zi, două, trei, părintele nu-mi dădea binecuvântare. A patra zi mă așez prima lângă ușă că poate așa o să-mi dea binecuvântare, dar părintele iar trece peste mine și nu îmi pune mâna pe cap. Mă tot gândeam eu, de ce oare pe mine nu mă binecuvintează părintele? Și tot întrebându-mă, îmi dau seama cu ce gânduri mă învoiam eu, cum că aș fi cineva și din această pricină părintele nu mă binecuvintează.
Atunci, mă fac mică de tot și a cincea zi mă duc lângă lift și aștept să vină părintele, cu gândul că tot nu sunt vrednică să mă binecuvânteze, dar aș vrea măcar să-i sărut mâna, de aș putea. Înainte de a intra însă în lift, Părintele mă binecuvintează, îmi ia mâna și mă strânge tare de mână, apoi intră în lift și tot nu îmi dădea drumul la mână, decât când ușa liftului deja se închidea.
M-am bucurat foarte mult și am înțeles atunci că acesta era unul din darurile Părintelui, de a ne vedea gândurile și a le corecta. Părinte ajută-ne si acum și ne ocrotește cu darul tău! Amin!
(Monahia M.)
Mulți ani trăiască!
Eram cu ascultarea la bucătărie și una din maicile, care erau cu mine în echipă, vorbea foarte impacientat: că acum Părintele e bătrân, că o să moară, că rămânem ai nimănui, ce vom face noi fără părintele, etc. Tot vorbind noi așa, eu am început să mă întristez foarte tare și să mă gândesc serios la moartea părintelui, că dacă moare și eu nu am apucat să-l cunosc decât câteva zile, pentru că eram de abia intrată în mănăstire, și n-am apucat să înțeleg încă nimic din lucrarea dânsului. Și încep a mă ruga: „Doamne, dă-i părintelui ani mulți să trăiască 130 de ani, cât știi tu că-i de folos pentru lucrarea asta”. Și mă tot rugam eu și mă consumam. Noaptea, la fel, am plecat la slujbă și tot așa mă rugam și în timpul slujbei, pentru același lucru.
Când se termină slujba și iese părintele, mă duc și eu să iau binecuvântare pe hol, la azil. Când ajunge Părintele în dreptul meu, îmi zice: „Cântați măi: Mulți ani trăiască!”. Eu m-am blocat. Apoi i-am cântat „La mulți ani!”, până a intrat în lift.
(Monahia O.)
Mai multe in Atitudini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu