Azi, de ziua mea, am născut întâiul meu copil. Dincolo de inevitabila durere şi frică a naşterii, mă încearcă o teamă mai mare... mi-e teamă de "nou". Am rămas însărcinată imediat după nuntă; nici bine nu m-am obişnuit cu statutul de "soţie", căci de acum mă voi numi şi "mamă"!? E prea mult pentru mine!
Mă prind şi eu în hora entuziasmului celor din jur şi curiozitatea mă împinge să văd ghemul de om care a respirat înăuntrul meu atâtea luni.
Mă simt slăbită şi ameţită, fac un pas... şi încă unul... mă îndrept spre salonul copiilor. Stop! Ce se întâmplă cu mine? Inima începe să bată din ce în ce mai tare, simt presiunea urechilor până în ultimul nerv al călcâielor, mâinile îmi sunt transpirate, aud plâns de copil, iar buzele se deschid necontrolat: "Nr. 56".
Chimia dintre noi ne învăluia. Ochii dulci şi vii m-au cucerit definitiv. S-a oprit din plâns şi s-a lipit în braţele mele. Deja o iubeam. Am ajuns acasa. Au trecut trei luni de când suntem împreună. Tot sensul vieţii mele s-a schimbat: mănânc, râd, plâng pentru ea, inspir şi expir odată cu puiuţul meu şi aştept dimineaţa să văd cât a mai crescut. Abia aştept să treacă timpul să mergem împreună la plimbare, de mânuţă pe stradă, să culegem floricele, să colorăm, să râdem şi să chicotim "ca-ntre fete".
21. 09. 2009
Nu mă simt prea bine. M-am trezit cu un zbucium acut ce nu-mi dă pace. După masa de dimineaţă, puiuţul meu s-a "înecat" în somn, aşa de tare că nu ştiam ce să-i mai fac (tremura, se învineţise la gură, se încleştase toată, nu mai putea să respire). În simplitatea lipsei mele de experienţă, mi-am zis: "Măi, ce-ţi mai e şi cu copiii ăştia aşa mici..."
Neliniştea pusese stăpânire pe mine. După o vreme, s-a "înecat" iar... În mine s-a produs o ruptură. Eram singură acasă, liniştea mă apăsa. Am plecat la spital şi de aici începe întreaga mea poveste. "Fetiţa a făcut convulsii afebrile (crize epileptice), o s-o trimit cu o ambulanţă", a spus doctoriţa.
De atunci nu mai auzeam nimic în jurul meu; vedeam oamenii agitaţi cum treceau pe lângă mine, ambulanţa era pregătită, raspundeam mecanic la întrebari, plecam la un drum pe care nu-l ştiam, un drum atât de lung... Eram deja obosită şi tot ce ştiam să fac era să o ţin lângă sânul meu şi să o simt neîncetat, îi spuneam că nu se întâmplă nimic rău; am adormit spunând: "E mami aici".
Dincolo de gardul de piatră, înalt, lumina camerei de gardă mă orbea. Mă gândeam că o să-i facă ceva şi ne întorceam acasă. Am afişat un zâmbet de gheaţă, din politeţe, şi am aflat că vom rămâne internate pentru analize. În spital este o mare suferinţă. Dacă vrei să faci milostenie cu adevărat, trebuie să vii aici, oamenii sunt în mare nevoie trupească şi sufletească.
Am intrat într-o cămăruţă în care era un pătuţ liber. Am aşezat-o acolo şi eu mi-am făcut un pat din trei scaune lipite. Eram internată într-o secţie de neonatologie. Aveam în salon copii pe care nu-i văzusem decât la televizor şi mă simţeam ca şi când aş fi fost la închisoare pe nedrept. Nu putea să mi se întâmple mie una ca asta!
După recoltări şi analize EEG-uri, doctoriţa mă trimite să-i facem un RMN. Niciodată nu o să uit ziua aceea. Era deja octombrie şi afară ploua. Am îmbrăcat-o pe Filoteea şi am plecat cu metroul spre clinică. Acolo au anesteziat-o şi au băgat-o într-un tub. Era aşa de micuţă... Când i-am dat-o asistentei, am simţit că am dat o parte din mine. Dezechilibrul meu interior se revărsa asupra tuturor lucrurilor pe care le făceam. Mă foiam dintr-un colţ în altul, îmi ţineam respiraţia numai ca să ma hrănesc cu murmurul aerului ei, aveam impresia că nu se mai trezeşte.
Când am ajuns la spital, m-am închis în cameră şi am început să o caut cu ochii umezi pe Maica Domnului. Nu mai puteam! Voiam să mă ţină în braţele ei, să mă mângâie şi să mă alinte cu dojeni dulci. Voiam să fiu doar eu şi cu Ea, să-i spun cât de mult sufăr, să o rog să mă trezească din acest coşmar în care mă afundam din ce în ce mai mult. Am strigat din adâncul inimii mele, prin sunetul lacrimilor ce cădeau necontenit: "Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?". O vreme am fost căzută, dar timpul, prin marea milostivire a lui Dumnezeu, a aşternut peste mine uitarea şi nădejdea.
15. 11. 2011
Filoteea este în observaţie cu un sindrom genetic (Cornelia de Lange) rar (1 la 500.000 copii), ce se caracterizează prin retard psihomotor, microcefalie, anumite caracteristici faciale (gene lungi, sinofris), hirsutism (pilozitate accentuată pe corp) şi crize epileptice periodice.
Facem recuperare de kinetoterapie şi logopedie, avem şi tratament medicamentos, dar înainte de toate avem nădejde la Dumnezeu şi Sinfţii Lui că într-o zi Filoteea va fi bine. Îmi doresc enorm să meargă şi să vorbească atât cât să poată să se descurce singură.
De când am început să acceptăm situaţia, Dumnezeu mi l-a trimis pe Ioan, acum de 11 luni, şi el suplineşte multe goluri acumulate la noi în tot acest timp, dar iubirea, liniştea şi inocenţa Filoteei nu pot fi înlocuite de nimeni, indiferent câţi copii ne-ar da Dumnezeu.
Este specială! O iubesc enorm! Mereu mă gândesc la mine, nevrednica, cum de mi-a dat Dumnezeu un aşa înger păzitor. Filoteea mi l-a adus în inimă pe Hristos. Primesc această durere dulce a lumii trecătoare pentru nepreţuita bucurie a veşniciei. Fericirea pe care mi-o dă atunci când îi dau să mănânce, când o spăl, când o îmbrăţişez mă copleşeşte.
Când mă ia în braţe, degetuţele ei se transformă în aripi şi îmi cuprind întreaga fiinţă. Doamne, mie păcătoasei mi-ai trimis bilet spre mântuire! Îţi mulţumesc! Cu nădejdea că "ceea ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu", vreau să-mi îmbrăţişez toţi fraţii care au o cruce asemănătoare şi să le spun ca nimic nu este întâmplător, toate sunt rânduite spre mântuire.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate, în veci. Amin.
Alina Dascălu, Piteşti
Material apărut în numărul 44 al revistei Familia Ortodoxă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu