Sfinţii Brâncoveni au fost martirizaţi în zi de Adormirea Maicii Domnului, acum 299 de ani. De aceea, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a decis canonizarea (20 iunie 1992), i-a trecut în calendar cu data de 16 august.
(...)
Cât(e) mai ştim despre această istorie, despre istoria noastră, în general şi în particular? La noi, memoria se defineşte prin uitare a identităţii naţionale.
(...)
Nu trebuie să avem demnitate de ţară şi conştiinţă a apartenenţei creştine etnogenetice; noi trebuie să avem complexe, în aşa fel încât să ne dispreţuim ţara şi tradiţia, şi să cultivăm, până la cult idolatru, repere şi valori străine de interesele naţionale. Ca să cerem să fim aserviţi.
Tot felul de inculţi cu aere docte vin şi ne dau lecţii, de exemplu, despre “vechea” Europă şi “noua”. Iar tinereii de noi, care am apărat-o pe bătrânică de mai multe atentate, tăcem şi încasăm. În loc să le spunem că “noua Europă” sunt ei, cei spălaţi pe creier, Iudele lepădării de Hristos.
Un popor sănătos ar marca evenimentul din calendarul de azi, l-ar cinsti firesc, aşa cum respiră. Dacă s-ar face un sondaj real, poate nici 5% n-ar şti despre ce e vorba şi mai puţini cei care ar avea informaţiile istorice.
Constantin Brâncoveanu era un tânăr boier luminat, destoinic şi mai ales, credincios. Adică, în Dumnezeu. Adică, fidel ţării, neamului, familiei şi totodată – sau tocmai de aceea – excelent diplomat. Depăşise cu doar un an vârsta lui Hristos de pe cruce când, după moartea lui Şerban Cantacuzino, l-au chemat pe tron. Iniţial, a refuzat. Au urmat 26 de ani de înflorire a Ţării Româneşti, culturală, bisericească, educaţională – toate trei, în strânsă relaţie – o epocă, un stil care persistă, după atâtea vicisitudini, în patrimoniul cultural şi identitar al României.
După care blestemul fratricid, firul roşu al istoriei naţionale, a lovit din nou, cu mâna rudelor Cantacuzine, care, deşi era garantat pe viaţă, l-au detronat profitând de conjunctura cantemirească din Moldova a războiului ruso-turc, turnându-l turcilor că ar fi uneltitor contra Înaltei Porţi. Trădarea s-a comis chiar în Miercurea Mare, cea cu arginţii lui Iuda, după care, în Vinerea Mare a anului 1714, domnitorul mazilit şi familia lui au fost duşi şi întemniţaţi la Istanbul, în “Temniţa celor Şapte Turnuri”.
Avea unsprezece copii, patru băieţi şi şapte fete. Sultanul Ahmed al III-lea, cunoscându-i pregătirea culturală, diplomatică şi militară, a vrut să-l folosească de partea lui, cerându-i să treacă la mahomedanism, împreună cu familia. Domnul a refuzat să se lepede de Hristos şi au urmat torturi, din primăvară până-n vară, chinuri cumplite şi fără rezultat, căci nici un fiu nu s-a clintit din credinţă. Cununa muceniciei începea să se ivească deasupra creştetelor lor.
Execuţia a fost programată cu multă ostentaţie imperială, cruzime belicoasă şi sfidare cinică, în chiar ziua de 15 iunie, de Adormirea Maicii Domnului, de onomastica Doamnei Maria Brâncoveanu şi totodată, aniversarea Domnului Constantin Brâncoveanu, care împlinea 60 de ani.
La marele spectacol în aer liber, cu Marea Neagră martoră, sultanul i-a lăsat să-şi facă o rugăciune, după care le-a mai cerut o dată osândiţilor să abjure şi să se turcească. Românii L-au mărturisit încă o dată pe Hristos. Sultanul s-a înfuriat şi a ordonat gâdelui să-i decapiteze succesiv, în aşa fel încât tatăl să-şi vadă fiii murind. Primul cap căzut – dar numai prin secure – a fost cel al ginerelui domnitorului-martir, sfetnicul Ianache Văcărescu. Au urmat, în ordinea descrescătoare a vârstei, fiii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Ultimul mucenic fiind Constantin cel mare Brâncoveanu – căruia toată viaţa numele imperial cu semnul crucii i-a fost stea polară.
Magnifică e gloria creştină a morţii celor şase sfinţi români. Sunt relatări ale unor martori străini, nu doar legende testimoniale. Printre ei, ambasadorul Veneţiei, Andrea Memno, care i-a raportat Dogelui într-o scrisoare scena execuţiei (integral redată aici:http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/cararea-imparatiei/cum-murit-constantin-brancoveanu-copiii-79722.html). Constantin Brâncoveanu a zis aşa:
“Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut; să nu ne pierdem însa şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte! Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit: credeti tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătinaţi din credinţa cea pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta!”
Iar când i-a venit rândul, Mateiaş, fiul cel mai mic, de 16 ani, s-a îngrozit şi a zis că se turceşte. Atunci, tatălui lui l-a ajutat să-şi capete cunună: “Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepadându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câtiva ani mai mult pe pământ!“.
Iar băiatul i-a ordonat gâdelui: “Vreau să mor creştin. Loveşte!”.
Ar trebui să fie o deviză pe blazonul guvernanţilor. Mai ales că ei nici nu sunt în situaţia să se martirizeze, ci doar să fie demni. Şi să apere demnitatea naţională.
Numai că ai noştri se turcesc de voie, pentru măriri deşarte şi arginţi. Au închinat mai multor “Înalte Porţi”, ţara sfinţită dumnezeieşte de sângele sfinţilor martiri. Martiriul Brâncovenilor şi al Văcărescului e un blazon naţional în faţa căruia mărimile UE ar trebui să se plece. Iar gitensteinii şi femeiştii, să plece.
Apropo, staţi să vedeţi, că n-am terminat de rememorat. Sultanul a invitat la execuţie toţi ambasadorii puterilor europene. Şi presa vremii (dintre care o gazetă franţuzească a scris inepţia că Brâncoveanu a fost executat fiindcă era datornic la Poartă). “Vechea” Europă a tremurat în fusta-pantalon. Şi nici n-a suflat în faţa spectacolului înfiorător cu ţestele martirilor creştini înfipte în pari şi lăsate mai multe zile în faţa Seraiului. Trupurile au fost aruncate în mare şi recuperate, ulterior, de pescari, ca să fie îngropate creştineşte.
Mai vreau să amintesc câteva aspecte. Fiii Brâncoveni erau de-o elevaţie impresionantă. Ca şi ginerele Ianache. Nu beizadele răsfăţate, ci atleţi ai lui Hristos, oşteni cu educaţie puternică, spirituală şi militară. Fiul cel mare, Constantin, era viteaz de mic. Fiii mijlocii, Ştefan şi Radu, aveau o vocaţie literară şi mistică luminoasă. Au scris imne de laudă creştine şi îndemnuri la urmarea sfinţilor, chiar a sfinţilor martiri. Ştefăniţă şi-a celebrat patronul, primul martir al creştinismului, care l-a imitat pe Hristos chiar şi prin rugăciunea de a-i fi iertaţi torţionarii. Radu a cântat-o pe Maica Domnului. Iar Constantin-Vodă, înainte de a fi legat şi dus la Istanbul, i-a spus uzurpatorului să fie iertat, dar şi ferit de mânia divină. Sfârşitul trădătorilor avea să fie jalnic, o moarte fără onoare, de mâna turcilor întorşi împotriva lor.
În final, mă refer la Maria Brâncoveanu. Şi-a pierdut bărbatul, după 40 de ani de convieţuire frumoasă şi rodnică. Şi-a pierdut şi fiii, trăind durerea Maicii Domnului. La fel cum Constantin Brâncoveanu a trăit durerea Tatălui Ceresc, faţă de care martiriul Fiului i-a fost izbăvire.
Maria Brâncoveanu, fetele ei şi ceilalţi gineri au reuşit, până la urmă, să revină în ţară, chiar împreună cu noul domnitor, Constantin Mavrocordat. Ea s-a rugat pentru iertarea şi luminarea trădătorilor. Doar că aceia recidivaseră (cât încă mai erau la putere, au trimis vorbă mincinoasă că, pentru o sumă de bani, turcii sunt dispuşi să-i lase pe Maria şi ai ei să revină acasă, după care tot ei au luat banii, lăsându-i surghiuniţi). Sfârşitul lor a fost, cum aminteam mai sus, cumplit. Cumplit de umilitor.
Moartea înălţătoare a Brâncovenilor a fost cântată în folclorul românesc. Pe atunci, românii încă îşi cinsteau eroii şi martirii. Încă era vie credinţa în Dumnezeu. Adică, lucrătoare.
Printre primele lucruri pe care mi le amintesc din copilărie este şi balada culeasă de Alecsandri, despre Constantin Brâncoveanu. Mi-o spunea mamaia. Şi de multe ori, o rugam să mi-o repete. Ştia pe de rost multe, foarte multe poezii. Şi proverbe. Pe unele chiar le inventa ea, în matricea educaţiei ancestrale.
Poezia despre Brâncoveanu Constantin, domn creştin, care a preferat să moară cu fiii lui decât să se lepede de Hristos face parte din formarea conştiinţei de sine la români. Încă am avut şansa ca la temelia conştiinţei de sine să am credinţa bunicii mele materne. Moştenită din bătrâni.
Nu mă întreb dacă în cărţile de citire sau măcar în clasele superioare din învăţământul obligatoriu mai figurează asemenea baladă. Răspunsul e previzibl. Şi mai trist e că nici nu mai există decât cel mult o generaţie care ar putea-o duce mai departe.
(...)
P.S. Trupul sfântului Constantin Brâncoveanu a fost adus de Doamna Maria când s-a întors din surghiun şi îngropat în cripta din Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Capitală, una din numeroasele ctitorii brâncoveneşti. La Kilomentrul Zero. De acolo începe toată minunea persistenţei poporului român în istorie şi a României ca stat naţional. Şi repet: oricât de grele vremuri ar veni, România nu piere, iar poporul român va dăinui. Fie şi în criptele martirilor.
(...)
Cât(e) mai ştim despre această istorie, despre istoria noastră, în general şi în particular? La noi, memoria se defineşte prin uitare a identităţii naţionale.
(...)
Nu trebuie să avem demnitate de ţară şi conştiinţă a apartenenţei creştine etnogenetice; noi trebuie să avem complexe, în aşa fel încât să ne dispreţuim ţara şi tradiţia, şi să cultivăm, până la cult idolatru, repere şi valori străine de interesele naţionale. Ca să cerem să fim aserviţi.
Tot felul de inculţi cu aere docte vin şi ne dau lecţii, de exemplu, despre “vechea” Europă şi “noua”. Iar tinereii de noi, care am apărat-o pe bătrânică de mai multe atentate, tăcem şi încasăm. În loc să le spunem că “noua Europă” sunt ei, cei spălaţi pe creier, Iudele lepădării de Hristos.
Un popor sănătos ar marca evenimentul din calendarul de azi, l-ar cinsti firesc, aşa cum respiră. Dacă s-ar face un sondaj real, poate nici 5% n-ar şti despre ce e vorba şi mai puţini cei care ar avea informaţiile istorice.
Constantin Brâncoveanu era un tânăr boier luminat, destoinic şi mai ales, credincios. Adică, în Dumnezeu. Adică, fidel ţării, neamului, familiei şi totodată – sau tocmai de aceea – excelent diplomat. Depăşise cu doar un an vârsta lui Hristos de pe cruce când, după moartea lui Şerban Cantacuzino, l-au chemat pe tron. Iniţial, a refuzat. Au urmat 26 de ani de înflorire a Ţării Româneşti, culturală, bisericească, educaţională – toate trei, în strânsă relaţie – o epocă, un stil care persistă, după atâtea vicisitudini, în patrimoniul cultural şi identitar al României.
După care blestemul fratricid, firul roşu al istoriei naţionale, a lovit din nou, cu mâna rudelor Cantacuzine, care, deşi era garantat pe viaţă, l-au detronat profitând de conjunctura cantemirească din Moldova a războiului ruso-turc, turnându-l turcilor că ar fi uneltitor contra Înaltei Porţi. Trădarea s-a comis chiar în Miercurea Mare, cea cu arginţii lui Iuda, după care, în Vinerea Mare a anului 1714, domnitorul mazilit şi familia lui au fost duşi şi întemniţaţi la Istanbul, în “Temniţa celor Şapte Turnuri”.
Avea unsprezece copii, patru băieţi şi şapte fete. Sultanul Ahmed al III-lea, cunoscându-i pregătirea culturală, diplomatică şi militară, a vrut să-l folosească de partea lui, cerându-i să treacă la mahomedanism, împreună cu familia. Domnul a refuzat să se lepede de Hristos şi au urmat torturi, din primăvară până-n vară, chinuri cumplite şi fără rezultat, căci nici un fiu nu s-a clintit din credinţă. Cununa muceniciei începea să se ivească deasupra creştetelor lor.
Execuţia a fost programată cu multă ostentaţie imperială, cruzime belicoasă şi sfidare cinică, în chiar ziua de 15 iunie, de Adormirea Maicii Domnului, de onomastica Doamnei Maria Brâncoveanu şi totodată, aniversarea Domnului Constantin Brâncoveanu, care împlinea 60 de ani.
La marele spectacol în aer liber, cu Marea Neagră martoră, sultanul i-a lăsat să-şi facă o rugăciune, după care le-a mai cerut o dată osândiţilor să abjure şi să se turcească. Românii L-au mărturisit încă o dată pe Hristos. Sultanul s-a înfuriat şi a ordonat gâdelui să-i decapiteze succesiv, în aşa fel încât tatăl să-şi vadă fiii murind. Primul cap căzut – dar numai prin secure – a fost cel al ginerelui domnitorului-martir, sfetnicul Ianache Văcărescu. Au urmat, în ordinea descrescătoare a vârstei, fiii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Ultimul mucenic fiind Constantin cel mare Brâncoveanu – căruia toată viaţa numele imperial cu semnul crucii i-a fost stea polară.
Magnifică e gloria creştină a morţii celor şase sfinţi români. Sunt relatări ale unor martori străini, nu doar legende testimoniale. Printre ei, ambasadorul Veneţiei, Andrea Memno, care i-a raportat Dogelui într-o scrisoare scena execuţiei (integral redată aici:http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/cararea-imparatiei/cum-murit-constantin-brancoveanu-copiii-79722.html). Constantin Brâncoveanu a zis aşa:
“Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut; să nu ne pierdem însa şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte! Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit: credeti tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătinaţi din credinţa cea pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta!”
Iar când i-a venit rândul, Mateiaş, fiul cel mai mic, de 16 ani, s-a îngrozit şi a zis că se turceşte. Atunci, tatălui lui l-a ajutat să-şi capete cunună: “Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepadându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câtiva ani mai mult pe pământ!“.
Iar băiatul i-a ordonat gâdelui: “Vreau să mor creştin. Loveşte!”.
Ar trebui să fie o deviză pe blazonul guvernanţilor. Mai ales că ei nici nu sunt în situaţia să se martirizeze, ci doar să fie demni. Şi să apere demnitatea naţională.
Numai că ai noştri se turcesc de voie, pentru măriri deşarte şi arginţi. Au închinat mai multor “Înalte Porţi”, ţara sfinţită dumnezeieşte de sângele sfinţilor martiri. Martiriul Brâncovenilor şi al Văcărescului e un blazon naţional în faţa căruia mărimile UE ar trebui să se plece. Iar gitensteinii şi femeiştii, să plece.
Apropo, staţi să vedeţi, că n-am terminat de rememorat. Sultanul a invitat la execuţie toţi ambasadorii puterilor europene. Şi presa vremii (dintre care o gazetă franţuzească a scris inepţia că Brâncoveanu a fost executat fiindcă era datornic la Poartă). “Vechea” Europă a tremurat în fusta-pantalon. Şi nici n-a suflat în faţa spectacolului înfiorător cu ţestele martirilor creştini înfipte în pari şi lăsate mai multe zile în faţa Seraiului. Trupurile au fost aruncate în mare şi recuperate, ulterior, de pescari, ca să fie îngropate creştineşte.
Mai vreau să amintesc câteva aspecte. Fiii Brâncoveni erau de-o elevaţie impresionantă. Ca şi ginerele Ianache. Nu beizadele răsfăţate, ci atleţi ai lui Hristos, oşteni cu educaţie puternică, spirituală şi militară. Fiul cel mare, Constantin, era viteaz de mic. Fiii mijlocii, Ştefan şi Radu, aveau o vocaţie literară şi mistică luminoasă. Au scris imne de laudă creştine şi îndemnuri la urmarea sfinţilor, chiar a sfinţilor martiri. Ştefăniţă şi-a celebrat patronul, primul martir al creştinismului, care l-a imitat pe Hristos chiar şi prin rugăciunea de a-i fi iertaţi torţionarii. Radu a cântat-o pe Maica Domnului. Iar Constantin-Vodă, înainte de a fi legat şi dus la Istanbul, i-a spus uzurpatorului să fie iertat, dar şi ferit de mânia divină. Sfârşitul trădătorilor avea să fie jalnic, o moarte fără onoare, de mâna turcilor întorşi împotriva lor.
În final, mă refer la Maria Brâncoveanu. Şi-a pierdut bărbatul, după 40 de ani de convieţuire frumoasă şi rodnică. Şi-a pierdut şi fiii, trăind durerea Maicii Domnului. La fel cum Constantin Brâncoveanu a trăit durerea Tatălui Ceresc, faţă de care martiriul Fiului i-a fost izbăvire.
Maria Brâncoveanu, fetele ei şi ceilalţi gineri au reuşit, până la urmă, să revină în ţară, chiar împreună cu noul domnitor, Constantin Mavrocordat. Ea s-a rugat pentru iertarea şi luminarea trădătorilor. Doar că aceia recidivaseră (cât încă mai erau la putere, au trimis vorbă mincinoasă că, pentru o sumă de bani, turcii sunt dispuşi să-i lase pe Maria şi ai ei să revină acasă, după care tot ei au luat banii, lăsându-i surghiuniţi). Sfârşitul lor a fost, cum aminteam mai sus, cumplit. Cumplit de umilitor.
Moartea înălţătoare a Brâncovenilor a fost cântată în folclorul românesc. Pe atunci, românii încă îşi cinsteau eroii şi martirii. Încă era vie credinţa în Dumnezeu. Adică, lucrătoare.
Printre primele lucruri pe care mi le amintesc din copilărie este şi balada culeasă de Alecsandri, despre Constantin Brâncoveanu. Mi-o spunea mamaia. Şi de multe ori, o rugam să mi-o repete. Ştia pe de rost multe, foarte multe poezii. Şi proverbe. Pe unele chiar le inventa ea, în matricea educaţiei ancestrale.
Poezia despre Brâncoveanu Constantin, domn creştin, care a preferat să moară cu fiii lui decât să se lepede de Hristos face parte din formarea conştiinţei de sine la români. Încă am avut şansa ca la temelia conştiinţei de sine să am credinţa bunicii mele materne. Moştenită din bătrâni.
Nu mă întreb dacă în cărţile de citire sau măcar în clasele superioare din învăţământul obligatoriu mai figurează asemenea baladă. Răspunsul e previzibl. Şi mai trist e că nici nu mai există decât cel mult o generaţie care ar putea-o duce mai departe.
(...)
P.S. Trupul sfântului Constantin Brâncoveanu a fost adus de Doamna Maria când s-a întors din surghiun şi îngropat în cripta din Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Capitală, una din numeroasele ctitorii brâncoveneşti. La Kilomentrul Zero. De acolo începe toată minunea persistenţei poporului român în istorie şi a României ca stat naţional. Şi repet: oricât de grele vremuri ar veni, România nu piere, iar poporul român va dăinui. Fie şi în criptele martirilor.
Roxana Iordache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu