- Iisus sili pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică).
- Corabia trecea de cea parte a mării.
- Iisus e luat pe valuri drept o nălucă.
- Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existenţa lui Dumnezeu pe mare. I se împlineşte dorinţa, dar „văzând urgia valurilor" se teme şi începe să se scufunde.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ţine sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, e îndoială declarată din punct de vedere al credinţei.
A fi în îndoială, din cauza evidenţei, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare.
Prislop. 7.VIII.49.
II
Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat; - spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija - veşnica grijă a omului - că moare de foame.
Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei împărtăşanii.
Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie - şi aceea păcătoasă -, de la apa obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a facut-o să-şi lase găleata cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu.
- Dar aci, cu mulţimile n-a izbutit acelaşi lucru. -
De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuinţa după o pâine a vieţii veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie, îndreptându-i de ceea parte a mării Galileii, iar El s-a retras singur să se roage.
Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în mijlocul nopţii. - Ucenicii îngrijoraţi - dacă nu chiar speriaţi - se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei.
Pe ei nu-i părăsise.
Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate întâmplările şi faptele în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată viaţa lui lisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri. -
Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui lisus, care are să-i treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii.
Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Sfântul Pavel le spune: „Vânturile tuturor învăţăturilor". Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu", - cum îi zic Părinţii.
In atare împrejurări lisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, - poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată.
Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de întunerec, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii.
I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda".
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.
A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin credinciosule ?!"
Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza întunerecului nopţii, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e o nălucă", - recunoaştem: e după fire.
Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El, împotriva evidenţei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea după Har.
Această credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare.
După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit şi marea de vifor, încât s-a făcut linişte mare, cât s-au temut ucenicii.
Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până ce credem şi noi: că Iisus nu e o nălucă. (- Şi că totuşi de El ascultă marea...)
Dar corabia Bisericii e şi Casa Bărbatului înţelept; - lisus e bărbatul înţelept, care şi-a clădit casa pe stâncă - dumnezeirea Sa - şi au venit ploile şi vânturile şi valurile şi au izbit într-însa şi n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta, stânca umbla pe mare şi sprijinea corabia ucenicilor.
Aşa a fost până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile: ereziile, prigoanele - veacuri de-a rândul - şi ispitele triumfului. - Da, şi biruinţele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creştin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puţin, că Biserica a supravieţuit ereziilor, a supravieţuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita triumfului.
E de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creştine -veac de libertate pentru creştinism, creştinismul religie de stat -, aşa se ticăloşiseră creştinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile, Grigorie şi loan Gură de aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară.
Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.
Unde e Biserica ?
Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu..." Zic alţii: „Incuie-te în cămara ta şi te roagă în ascuns..." Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfanţ»." Iar alţii zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica".
Vechiul Testament - Sfânta Sfintelor cuprindea:
1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, şi 3) Toiagul lui Aaron.
Noul Testament - Sfântul Altar:
1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta împărtăşanie, şi 3) Sfânta Cruce.
Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea Vieţii de care voia să le vorbească mulţimilor, - dar n-a avut la cine.
Arad, 14.VIII.49.
Bossuet: Oeuvre oratoires, de Ed. critique de L'Abbe J. Lebarq, Paris, 1927. Tom. III. Iisus umblă pe mare. Marcu 6,47.
202: „Biserica e asemănată cu o casă zidită pe stâncă şi totuşi ca o corabie care înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vânturi şi furtuni. - Parcă nimic mai slab ca Biserica, mereu agitată; şi nimic mai tare ca ea, fiindcă nimic n-a putut-o cufunda, şi iată rămâne mereu neatinsă, cu toate sforţările iadului.
Iisus pare să o părăsească furtunii, şi El vrea să treacă pe lângă ea, ca şi când nu L-ar fi atins primejdia ei.
Totuşi să nu credeţi c-a uitat-o: El va îngădui ca valurile să o zbuciume, dar nu să o înece, nici să o cufunde. El porunci vânturilor şi «ele se opriră; El intră în corabie şi ajunge la liman».
203:Iată cele trei furtuni furioase care au tulburat starea Bisericii: de îndată ce apăru pe pământ, s-a ridicat necredinţa şi a înteţit persecuţiile; apoi curiozitatea s-a stârnit şi ea a făcut să se nască ereziile; în sfârşit corupţia moravurilor s-a ivit, care aşa de puternic a umflat talazurile, «cât corabia părea aproape învăluită». Necredincioşii s-au adunat ca să-i distrugă temeliile; ereticii au ieşit ca să-i smulgă copiii şi să-i deşire măruntaiele; iar dacă creştinii răi au rămas în sânul său, aceasta ca să-i împingă veninul până la inimă.
Trebuie că e bine întărită această Biserică, dacă ea şi-a susţinut trăinicia, cu toată silinţa prigoanelor; cu toate atacurile ereziilor, ea a fost stâlp al adevărului; cu toate pogorămintele depravărilor, Biserica a rămas totuşi centrul iubirii.
204:Nu e de mirare - dacă vom înţelege omul. Spun, că noi toţi
avem în adâncul inimi o începătură (principiu) de împotrivire şi de respingere a tuturor adevărurilor divine; în aşa măsură că, omul lăsat de capul lui, nu numai că nu le poate înţelege, ci, ca urmare, nu le poate suferi, şi fiind izbit în acest punct, el e ca forţat să le combată. Această începătură de respingere se numeşte în Scripturi necredinţă (Luca 9,41); alteori duh de neîncredere (Efeseni 2,2); alteori duh de necredinţă (Coloseni 3,6). El e în toţi oamenii, dar nu produce în noi toate efectele sale, pentru că darul lui Dumnezeu îl împiedecă.
Dacă veţi sui până la obârşii, veţi găsi, dumneavoastră, că două lucruri produc în noi această respingere: prima e orbia; a doua trufia. Orbia ne e arătată în Scripturi într-un chip limpede: ele spun că «păcătoşii au uitat pe Dumnezeu...» (Psalmii 9,18; 118,139; 49,22). Ce vrea să spună acest «uitat», fraţii mei ? E uşor de înţeles: că Dumnezeu, în adevăr, luminase omul cu cunoştinţa de bine, dar omul a închis ochii de la această lumină; el s-a lăsat condus de simţurile sale; puţin câte puţin el n-a mai gândit la ceea ce nu mai vedea: el a uitat cu uşurinţă ceea ce nu mai gândea.
205:Această uitare n-ar fi mare lucru, ca să ne îndemne la împotrivire, dacă nu i s-ar uni orgoliul (trufia); dar el a venit, spre nenorocirea noastră, ca, pe lângă ca omul să fie orb desăvârşit (a l'extremite), pe deasupra să mai fie şi trufaş. Părăsind înţelepciunea lui Dumnezeu, el şi-a făcut o înţelepciune după chipul său: el nu ştie nimic şi crede că ştie toate; - iar dacă i-am aminti că din tot ce spune nu înţelege nimic, o ia ca o înfruntare pentru neştiinţă; el n-o poate suferi, îl irită. Dacă îi lipseşte raţiunea, el întrebuinţează forţa.
206:...Tot ce nu înţelege, combate. «Tot ce nu înţelege, huleşte.»(Judecători 10). Iată pentru ce le spune Iisus: «Voi vreţi să mă omorâţi, răi ce sunteţi, pentru că cuvintele Mele nu încap (prind) în voi» (Ioan 8,37). Ce teroare, fraţii mei, de-a urzi să omori un om, pentru că nu înţelegi cuvintele lui.
... Cu cât adevărurile erau mai înalte, cu atât superba lor raţiune era turtită (etourdie) şi nebuna lor împotrivire era aprinsă. După acestea, vă mai îndoiţi de acea începătură a împotrivirii, pe care o ignoranţă învechită şi trufaşă a brăzdat-o în inima oamenilor împotriva lui Dumnezeu şi a adevărurilor Sale ? Iisus Hristos a probat-o primul.
Biserica Sa, dăinuind în lume, ca să susţie aceeaşi învăţătură prin care dumnezeiescul învăţător smintise pe trufaşi, va putea ea fi lipsită de vrăjmaşi ? Nu, fraţii mei, nu-i cu putinţă: fiindcă credinţa pe care o mărturiseşte ea surprinde lumea prin noutatea sa, turbură duhurile prin înălţimea sa; sperie simţurile prin asprimea sa, - iată de ce se pregăteşte ea de suferinţe !
Trebuie ca ea să fie urâtă de toată lumea, şi trebuie s-o ştiţi, creştini, e un lucru de neînţeles ceea ce a suferit Biserica lui Dumnezeu vreme de aproape 400 de ani sub împăraţi necredincioşi. Ar fi nesfârşit de spus. Mulţumiţi-vă cu aceasta că era aşa de împovărată şi de ura publică şi de învinuirile de tot felul, cât era acuzată puternic de toate neorânduielile lumii.
Dacă nu ploua pe pământ, dacă barbarii năvăleau şi făceau prăpăd, dacă inunda Tibrul, creştinii erau cauza !
207:Psalmul 128: «Copiii mei, răspunde Biserica, nu mă mir prin câte am trecut: sunt obişnuită din tinereţile mele; aceiaşi duşmani care mă atacă, m-au prigonit din tinereţile mele.»
... Avei, omorât de frate-său Cain... Enoh... familia lui Noe... Avraam... Moise... Ilie... Profeţii... Iisus Hristos... Apostolii. Prin urmare, fiii mei, zice Biserica, nu e mirare de prigoane. Priveşte vechimea mea, părul meu argintiu... Nu-mi întorc faţa împotriva lor, pentru a mă împotrivi prigoanelor...
208:Cu toate că par mereu plutind, mâna atotputernică ce-mi serveşte de sprijin va şti cum să mă ferească de înec."
Dacă Dumnezeu o a sprijinit cu atâta putere împotriva prigoanelor, credeţi, dragii mei, că o va lăsa înfrântă de erezii ? Nu, dragii mei, să n-o credeţi.
209: II. A doua furtună asupra Bisericii a înteţit-o curiozitatea: curiozitatea, fraţi creştini, e pacostea minţilor, ruina evlaviei şi mama ereziilor. Pentru a înţelege bine acest adevăr, trebuie arătat, înainte de toate, că înţelepciunea divină a pus margini cunoştinţelor noastre. Căci după cum Providenţa văzând că apele mării se întind şi se împrăştiaseră peste tot pământul, acoperindu-i toată suprafaţa, le-a prescris un hotar care să nu le permită de a-1 trece, tot aşa, ştiind că neînfrânarea minţilor se va întinde până la infinit, i-a hotărnicit limite peste care i-a poruncit să nu se întindă. (Tit3,9)
... Dar curiozitatea minţilor trufaşe nu poate suferi această modestie. «Valurile se ridică până la cer şi se pogoară până în străfunduri» - zice Scriptura (Psalmul 106, 25-26)
210:... Ei sunt turburaţi ca beţivii. In capul lor e huruială. Acolo toată înţelepciunea lor se împrăştie, şi pierzând drumul rătăcesc, înfundându-se în erezii. Arie, Nestorie... curiozitatea voastră v-a pierdut! Singurul remediu: ascultarea de Biserică.
211:... Trufia ereticului se răscoală: Ce ?! voi crede eu credinţa altuia ? Eu vreau să văd, să înţeleg eu. ... Copii denaturaţi...
III.
Nu vă pot ascunde ruşinea sa: vreau să zic despre purtările stricate ale celor din sânul său.
Prosperitatea a atras pierzarea. (Trândăvia a venit, disciplina a slăbit.) în vreme ce numărul credincioşilor creştea, ardoarea credinţei scădea...
Biserica nu-i făcută decât pentru sfinţi - drept că din toate
părţile sunt chemaţi copiii lui Dumnezeu; toţi cei ce sunt în număr, să intre, - dar mulţi intră peste număr.
... Dragostea a răcit, scandalul (sminteala) s-a ridicat până în Casa lui Dumnezeu. Iar Satana va zice: «Aceasta e Biserica ? Aceştia sunt urmaşii Apostolilor ?»" I Corinteni 13.
Arad. 14.VIII.49
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu